Răsfoind prin arhiva memoriei, mi-am amintit de „prima dată” când am avut contact sexual cu un băiat. Să nu credeți că o să vă povestesc în detaliu cum s-a întâmplat, căci nu despre asta este articolul. Este despre transformarea curiozității în dorință, a fricii în acceptare.
Nu aș fi eu dacă nu aș adăuga puțin dramatism în această poveste, căci face parte din acest proces de transformare. Sincer vorbind, nu aveam în plan să redactez un articol atât de intim, dar circumstanțele recente m-au inspirat să vă împărtășesc una dintre cele mai emoționante trăiri din viața mea.
„Vrei să privim un film și să rămâi pe noapte?”
Marți, 4 februarie 2025. Eram în troleibuz, în drum spre muncă. Deschid Grindr și citesc un mesaj de la un cunoscut vechi, pe nume X. Până în acea zi discutasem cu el pe aplicație despre tot și nimic. Deschid mesajul și văd că mă invită la o plimbare sau, dacă vreau, să vin la el acasă „să privim un film”, cu posibilitatea de a rămâne peste noapte.
Eu știu exact ce înseamnă „a privi un film”. Îmi place și mie activitatea asta. Recent am urmărit câteva:
1. Ultimul client (Danemarca). Un thriller psihologic despre un tânăr psihopat și o psihologă care, în final, este acuzată de toate crimele comise de clientul său.
2. Perfect strangers (Italia). O dramă cu accente de comedie despre șapte prieteni din copilărie care, la o cină, decid, în joacă, să-și citească mesajele și să asculte apelurile unii altora. Sfârșitul te bulversează.
3. The menu (SUA). Un thriller psihologic despre un bucătar-șef care își ucide invitații și membrii echipei unul câte unul, la o cină organizată pentru bogați cu „schelete în dulap”. Doar un oaspete reușește să înțeleagă cum să scape.
Și iată, citind acel mesaj, m-a apucat o furie extraordinară. Adică mă chemi la plimbare sau „să privim un film”? Dar unde ai fost cu cinci ani în urmă?
V-am intrigat? Începe filmul meu.
Cum totul a început
Urcăm în mașina timpului și ne întoarcem în perioada pre-COVID-19, când încă eram „natural”.
Anul 2019. Mi-a scris X pe Instagram, spunându-mi că îi plac fotografiile mele. Pe atunci eram pasionat de fotografia de portret și le publicam pe o pagină dedicată acestui hobby. De la o vorbă, două, am început să discutăm periodic. Știam că este gay. Nu mi-a spus el, dar am constatat asta după ce i-am analizat contul de Facebook.
Au trecut câteva luni, iar la un moment dat a început să-mi propună niște chestiuni noi pentru mine: „Vino la mine să-ți fac un blowjob”. Nu mă așteptam la o asemenea întorsătură a „prieteniei” noastre. Primele dăți l-am refuzat.
Cum mă simțeam? Pe de-o parte, eram bucuros că plac cuiva, pe de altă parte, îmi era rușine și frică: „Să-mi arăt penisul unui băiat?”. Medicul chirurg de la policlinică nu se ia în considerare.
Câteva luni am tot rumegat gândul ăsta, pregătindu-mă (in)conștient că, la un moment dat, acest lucru s-ar putea întâmpla. Desigur că voiam, însă mă apăsa nesiguranța.
— „Dacă nu o să-mi placă?”
— „Dacă mă fac de râs?”
— „Dacă nu o să ejaculez?”
— „Dacă, dacă, dacă…?”
În mine se dădea o luptă între frică și curiozitate:
— „Cum o fi să-ți atingă un băiat penisul și să-l ia în gură? Nu te duce la el!”
— „Du-te, ce ai de pierdut?”
— „Nu!”
Până la urmă, curiozitatea a învins. Într-o seară i-am spus că vin. L-am întrebat ce băutură să iau (nu pentru mine, eu în astfel de situații nu beau niciun gram de alcool). Mi-a spus să iau un vin spumant, de care îi plăcea.
Primul blow job
M-am dus la el, tremurând și de frig, și de frică.
Întru în casă. Nu știam cum să mă comport. Amândoi știam ce va urma, dar ne prefăceam că sunt doar un „ospete”. Gătea niște plăcinte, pe care le-a ars. După aceea, ne-am dus în camera lui. M-am întins pe pat, el a stins lumina și mi-a pus un videoclip pe YouTube.
Activitatea lui orală mă făcea să mă simt vinovat că am acceptat această „provocare”. În capul meu era orice, numai plăcere nu. Am înțeles că am făcut o greșeală. Nu aveam curajul să-i spun să se oprească. Din cauza stresului, aproape că nu simțeam nimic. În capul meu era un vifor de gânduri care nu-mi permiteau să mă relaxez.
După ce s-a încheiat totul, a băut puțin vin spumant, iar eu m-am îmbrăcat rapid și am plecat acasă. El mi-a spus că i-a plăcut și că ar vrea să mai vin.
El m-a făcut gay?
Au trecut câteva zile. Îmi revenisem după acel stres și încercam să evit subiectul în discuțiile noastre.
Îmi era rușine de cele întâmplate? Da.
Aș schimba totul dacă aș avea posibilitatea? Nu.
Asta pentru că, datorită lui, am depășit bariera psihologică de a avea ceva intim cu un băiat. A fost primul pas spre acceptarea identității mele, care își aștepta eliberarea din detenție.
Aveam un fel de mulțumire pentru ceea ce fusese. Mă gândeam că pot continua în călătoria mea de autocunoaștere, dar n-a fost să fie. La un moment dat, el a devenit distant. Răspundea tot mai rar la mesaje, la apeluri nu era în aria de acoperire sau nu ridica receptorul. Mi-am făcut griji pentru el. Pe atunci încă nu știam că asta e o normă la gay să dispari brusc.
M-am dus la el acasă să văd ce s-a întâmplat. Am bătut la ușă. Nu se deschide. Cumpărasem vreo două kilograme de mandarine și le-am lăsat la prag, iar în pungă am lăsat o notiță cu mesajul să mă sune.
Liniște. Un an, doi ani, trei…
Când am făcut coming out, a început să-mi scrie. Eu îi răspundeam rece, fără a intra în prea multe detalii. Apoi dispărea din nou. Deja îmi era totuna, căci nu mai aveam vreo afecțiune amicală față de el. Îmi comenta story-urile, încerca să inițieze un dialog. Eu îi răspundeam dozat.
Totuși, de ce așa am reacționat?
Furia pe care am simțit-o când am citit acea invitație se „fermenta” timp de cinci ani în memoria mea. Eu țin minte pe oricine îmi provoacă vulnerabilitate emoțională: trădare, abandon, neglijare.
Timp de cinci ani am trăit cu gândul că eu sunt vinovat pentru faptul că el a încetat să răspundă la mesajele mele. Și acum, din senin, mă invită la film, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
Sorry, dar nu joc după regulile comunității gay. Nu iubesc să fiu folosit pe post de „animal de companie”.
Îți mulțumesc pentru acea experiență, dar acum tu ești în lista neagră.
