În a doua parte a articolului despre comunitatea LGBTQ+ din antichitate până în zilele noastre, descoperim istoriile tulburătoare ale multor personaje istorice. Vom afla cum oameni celebri în epoca lor luptau pentru dragoste și acceptare — unii reușeau, alții mureau în singurătate, în izolare. Meritele nu mai contau, odată ce erai homosexual.

Prima parte o puteți citi AICI.

Percepția lesbienelor în istorie

De ce istoria păstrează mai multe mărturii despre relații gay decât despre cele lesbiene? Răspunsul ține, în mare parte, de modul în care societatea a fost structurată. Din Antichitate și până în secolul XX-lea, femeile nu aveau acces la viața publică. Ele erau ținute departe de spațiul civic, social și intelectual – locuiau aproape exclusiv în casă, ocupându-se de copii și gospodărie. Chiar și sarcinile zilnice, precum cumpărăturile sau vizitele, erau rezervate bărbaților și însoțitorilor lor.

Relațiile dintre femei, deși cu siguranță au existat, erau privite ca lipsite de „pericol” sau de semnificație, în comparație cu cele dintre bărbați. În timp ce homosexualitatea masculină era adesea pedepsită, cea feminină era trecută cu vederea sau chiar negată. Un exemplu celebru vine din Anglia victoriană: regina Victoria, când i s-a cerut să semneze o lege care criminaliza homosexualitatea, a întrebat: „Femei? Nu! Așa ceva nu există, ca femeile să iubească femei.” Astfel, relațiile lesbiene nu au fost incriminate legal în Marea Britanie.

Sapho – prima voce lesbiană din literatură

Cea mai cunoscută figură lesbiană din istorie este poeta greacă Sapho. Chiar și azi, cercetătorii încă dezbat natura exactă a sentimentelor ei. Unii consideră că era vorba despre ritualuri erotice în cadrul școlii de fete pe care o conducea. Alții văd în poeziile sale – intens senzuale și emoționale – expresia unei iubiri autentice față de femei. De la numele ei derivă și termenul „safic”, folosit pentru a desemna iubirea dintre femei.

Citește și: Culoarea mov: cum levănțica a devenit simbolul comunității LGBTQ+ în secolul XX-lea

Persoanele transgen

— Unul dintre cele mai fascinante personaje din istorie este Chevalier d’Éon (1728-1810), diplomat și spion francez care a trăit 48 de ani ca bărbat și 34 ca femeie. Spre finalul vieții, a declarat că s-a născut fată, dar a fost crescut(ă) ca băiat din motive de moștenire, într-o societate în care drepturile erau transmise doar băieților. A fost un spadasin remarcabil și a îndeplinit misiuni secrete în Rusia și Anglia, alternând între identități de gen. În ultimul deceniu al vieții, s-a prezentat ca Mademoiselle de Beaumont și a fost îngropată sub acest nume. Totuși, autopsia a dezvăluit că era biologic bărbat.

Citește și: Ce este tranziția de gen?

— Un alt exemplu remarcabil este Nadejda Durova (1783-1866), ofițeră în armata țaristă, cunoscută drept „cavalerista travestită”. Provenea dintr-o familie militară și a fost crescută printre soldați. În memoriile sale, „Notițele cavaleristei”, scrie: „Șaua a fost primul meu leagăn, iar caii și armele – primele mele jucării”. După o căsnicie nefericită și nașterea unui fiu, Durova a fugit de acasă, și-a asumat o identitate masculină – Aleksandr Sokolov – și s-a înrolat în armată. Mai târziu, a trăit sub numele Aleksandr Aleksandrov.

Citește și: Te-ai întrebat vreodată dacă genul tău e real sau doar un construct social?

Refuza să fie tratat ca femeie și chiar și cu fiul comunica doar atunci când acesta i se adresa cu „Milostivul meu domn”, nu „mamă”. Acest exemplu arată cum mediul în care o fată a fost educată „bărbătește” a făcut-o să se simtă bărbat sau acest tip de educație i-a conturat și mai mult predispoziția către afirmarea genului.

Citește și: Cum persoanele Transgen au schimbat istoria queer

Secolele XVIII–XX: emancipare și regres în istoria LGBTQ+

Schimbări radicale, sau cel puțin începutul unei așa-zise emancipări, au avut loc la sfârșitul secolului al XVIII-lea, odată cu Revoluția Franceză (1789–1799). În 1791, legislația franceză a eliminat pedepsele pentru relațiile homosexuale. Aceasta a marcat un moment de cotitură, chiar dacă percepția socială asupra homosexualității a rămas, în multe cazuri, negativă.

Pe parcursul secolelor XIX-lea și XX-lea, legile care persecutau persoanele homosexuale au fost treptat eliminate în anumite țări, iar în altele au fost aplicate tot mai rar. De exemplu, în Franța post-revoluționară, deși homosexualitatea nu mai era pedepsită legal, societatea conservatoare o condamna. Însă lucrurile variau în funcție de clasă socială: pentru cei din elitele societății, manifestarea publică a relațiilor queer nu atrăgea neapărat reacții negative.

Citește și: Orientarea sexuală: O invenție occidentală sau o realitate universală?

Această perioadă a adus câștiguri importante nu doar pentru persoanele queer, ci și pentru femei, persoane de alte rase sau religii și pentru clasele sociale defavorizate. La începutul secolului XX-lea, deja se contura o tendință spre decriminalizarea homosexualității și recunoașterea drepturilor individuale. 

Totuși, acest secol nu a fost doar despre progres și democrație. Dictaturile au limitat brutal libertățile, au supravegheat populația și au impus ideologia valorilor tradiționale. Emanciparea sexuală a fost rapid reprimată în regimuri autoritare. Dar, haideți să le luăm pe rând.

Homosexualitatea în istoria culturală

De-a lungul istoriei, numeroși oameni de cultură și-au ascuns orientarea sexuală din motive religioase, sociale sau personale. Iată câteva exemple semnificative:

— Piotr Ceaikovski (1840–1893), compozitor rus. Ceaikovski și-a exprimat în scris sentimentele și suferințele legate de sexualitatea sa. În jurnalele și corespondența personală, vorbește cu sinceritate despre atracțiile sale față de bărbați, dar și despre lupta interioară cu rușinea și frica de expunere. Fratele său mai mic, Modest, era și el gay.

Citește și: „Probabilitatea să te naști gay crește cu 38 % dacă ai un frate mai mare”. Cum oamenii de știință explică acest fenomen

Într-o încercare disperată de a-și „vindeca” homosexualitatea sau de a-și proteja reputația, Ceaikovski s-a căsătorit în 1877 cu Antonina Miliukova. Căsătoria a fost un dezastru: după doar câteva săptămâni, el a suferit o cădere psihică severă și a fugit. Deși nu au divorțat oficial, au trăit separați pentru tot restul vieții. El a recunoscut că a făcut acest pas din disperare, nu din iubire.

Cele mai cunoscute relații romantice le-a avut cu Vladimir Davîdov (zis Bob), nepotul său și, probabil, marea sa iubire, precum și cu Iosif Kotek, un violonist tânăr și talentat, alături de care a trăit o poveste intensă.

— Nikolai Gogol (1809–1852), scriitor rus de origine ucraineană. Autorul romanelor „Suflete moarte” și „Revizorul”, Gogol a întreținut o relație specială cu Iosif Vielgorski, fiul unui conte și parte din aristocrația artistică a Rusiei țariste. Scrisorile adresate lui Iosif sunt lungi, pasionale și pline de dorință afectivă.

Într-una dintre ele, Gogol scria: „Tu ești tot ce e bun în mine. Când nu ești aproape, totul devine gol.” Aceste rânduri, deși nu explicit erotice, transmit o iubire delicată și dureroasă, specifică unei epoci în care iubirea dintre bărbați era nevoită să se camufleze în forme subtile ale prieteniei ideale. Istoricii literari sunt împărțiți: unii consideră această legătură o formă de iubire platonică intensă, alții sugerează că ar fi fost o relație romantică reprimată. 

— Oscar Wilde (1854–1900), scriitor și poet irlandez. După vârsta de 30 de ani, Wilde a dus o viață dublă: în public, era căsătorit și tatăl a doi copii; în privat, întreținea relații amoroase cu tineri bărbați — unii din aristocrație, alții din clase modeste. A avut o relație intensă cu Alfred Douglas, poet britanic cu 16 ani mai tânăr.

Când tatăl lui Alfred l-a acuzat public de homosexualitate, Wilde l-a dat în judecată pentru calomnie. A pierdut procesul, iar în schimb a fost arestat și condamnat la doi ani de muncă silnică pentru „imoralitate gravă”. În timpul detenției, a scris „Balada închisorii din Reading”.

Oscar Wilde a murit la 46 de ani, singur și bolnav, dar moștenirea sa literară și umană rămâne uriașă. Astăzi este considerat un martir al comunității LGBTQ+, iar condamnarea sa este privită ca un simbol al opresiunii legale și morale din epoca victoriană.

Uniunea Sovietică: de la liberalizare la represiune

Paradoxal, în anii ’20 ai secolului XX-lea, Uniunea Sovietică – departe de a fi un stat democratic – nu criminaliza relațiile homosexuale. Legea sovietică nu prevedea sancțiuni pentru relațiile consensuale între persoane adulte. Deși homosexualitatea era considerată o „boală psihică”, în Imperiul Rus fusese definită mai degrabă ca o „boală socială” – o deviație ce putea fi „corectată” prin integrarea în societatea heterosexuală.

Însă această perioadă de relativă toleranță a fost de scurtă durată. Odată cu întărirea ideologiei socialiste și pregătirile pentru viitorul război, accentul a căzut pe familie, natalitate și roluri de gen tradiționale. În 1933, Codul Penal sovietic a introdus un articol care prevedea până la cinci ani de închisoare pentru relații homosexuale între bărbați – femeile nu erau menționate.

Această lege a fost folosită nu doar pentru condamnarea relațiilor intime, ci și ca armă politică: pentru a compromite indivizi, pentru a justifica arestări sau pentru a trimite disidenți în lagăre. Scriitori, artiști și intelectuali au fost vizați pentru că promovau valori care contraveneau ideologiei oficiale.

Germania nazistă: represiune și propagandă

În aceeași perioadă, Germania traversa o traiectorie similară, dar mai radicală. Berlinul anilor ’20 fusese un epicentru al culturii queer – un spațiu vibrant pentru persoanele LGBTQ+. Însă odată cu venirea la putere a naziștilor (1933), a fost declanșată o propagandă agresivă anti-gay, în care homosexualii erau puși pe același plan cu evreii în retorica de „purificare” rasială.

La mai puțin de o lună după ce Adolf Hitler a devenit cancelar, a emis un ordin prin care toate localurile și publicațiile destinate comunității LGBTQ+ au fost închise. Magnus Hirschfeld (1868-1935), sexolog evreu și homosexual declarat, fusese una dintre cele mai proeminente figuri ale mișcării pentru drepturile queer. A susținut public că „homosexualitatea nu este nici boală, nici defect, nici infracțiune”. Institutul său pentru științe sexuale a fost distrus, iar cărțile sale arse în public, în centrul Berlinului.

Marea Britanie: un caz regretabil

În Marea Britanie, decriminalizarea homosexualității a venit târziu, abia în anii ’60 ai secolului XX-lea. Un caz emblematic din istoria acestei țări este cel al lui Alan Turing – matematician, informatician și criptanalist, considerat părintele informaticii moderne. Turing a avut un rol esențial în descifrarea codurilor naziste în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, contribuind semnificativ la victoria aliaților.

Cu toate acestea, în 1952, a fost judecat pentru homosexualitate. A fost condamnat la castrare chimică, primind injecții cu estrogen ca alternativă la închisoare. În 1954, Turing a murit prin otrăvire cu cianură, iar ancheta a stabilit sinuciderea drept cauză probabilă.

În 2009, în urma unei campanii publice, premierul britanic Gordon Brown a prezentat scuze în numele guvernului pentru tratamentul inuman la care a fost supus. În 2013, regina Elisabeta a II-a l-a grațiat postum.

Boom-ul sexual al tinerilor

A doua parte a secolului XX-lea se remarcă printr-o revoluție sexuală, în special în rândul tinerilor, care a dus la o schimbare majoră de mentalitate și, treptat, la o normalizare a homosexualității în discursul public. 

Pe 28 iunie 1970, la New York, a avut loc primul Pride din lume – o marș comemorativ pentru revoltele de la Stonewall din anul precedent. Oamenii au ieșit în stradă nu doar pentru a protesta, ci și pentru a-și afirma cu mândrie identitatea, refuzând să se mai simtă rușinați de orientarea lor sexuală. Acest moment simbolic a marcat începutul mișcării globale Pride, care s-a extins în anii următori în tot mai multe orașe și state din lume.

În anii ’80, o nouă criză lovește comunitatea LGBTQ+: epidemia HIV/SIDA. Virusul a fost identificat pentru prima dată în rândul bărbaților care aveau relații cu alți bărbați, iar presa și autoritățile au propagat rapid ideea că doar homosexualii se infectează cu HIV. Astfel, boala a fost etichetată drept „pedeapsa lui Dumnezeu” pentru comportamentul sexual „imoral”. Pe fondul panicii și al lipsei de informare, persoanele LGBTQ+ au fost supuse unei stigmatizări extreme. Mulți au fost excluși din comunitățile lor, concediați sau tratați cu frică și ură. 

Printre cele mai renumite celebrități care au făcut coming out pe acea vreme sunt:

— Elton John, cântăreț, compozitor și showman britanic. În 1976, Elton John a declarat într-un interviu pentru revista Rolling Stone că este bisexual – o afirmație curajoasă pentru acea vreme. Abia în anii ’90 a început să vorbească deschis despre faptul că este gay. Publicul a fost confuz, a existat o reținere în media și în industria muzicală. În anii ’80, imaginea sa a fost adesea ironizată. Cu timpul, Elton John a devenit o figură centrală în activismul LGBTQ+ și în lupta împotriva HIV/SIDA. 

— Freddie Mercury (1946–1991) nu a declarat niciodată public „sunt gay” sau „sunt bisexual”, majoritatea biografilor și celor apropiați de el susțin că era gay sau, cel puțin, predominant atras de bărbați. Începând cu anii ’80, a avut mai multe relații cu bărbați, printre care Jim Hutton, care i-a fost partener în ultimii șase ani de viață și i-a fost alături până la moarte. Cu o zi înainte de moartea sa, în 1991, Freddie Mercury a emis un comunicat oficial în care a confirmat că are SIDA.

— Ellen DeGeneres este o comediană și prezentatoare TV americană. A făcut coming out în 1997, atât Ellen cât și personajul său din sitcom-ul Ellen au spus public „I’m gay” — un moment istoric pentru televiziunea americană. A pierdut sprijinul sponsorilor și a suferit o pauză în carieră. Totuși, a revenit în anii 2000 cu talk-show-ul The Ellen DeGeneres Show, devenind una dintre cele mai populare figuri din media. Coming out-ul ei a fost un punct de cotitură pentru vizibilitatea persoanelor LGBTQ+ în cultura pop și a încurajat alte celebrități să își afirme identitatea.

Secolul XXI-lea

În secolul XXI, mișcarea LGBTQ+ a cunoscut un avânt fără precedent. Tot mai multe state au început să legalizeze căsătoriile între persoane de același sex și să recunoască dreptul acestora la adopție. Odată cu creșterea vizibilității, au apărut și numeroase organizații care oferă sprijin informațional, psihologic, medical și juridic persoanelor LGBTQ+.

Citește și: Cum statul Republica Moldova protejează drepturile persoanelor LGBTQ+

Citește și: Găsirea unui refugiu. Cum sprijină GENDERDOC-M refugiații LGBTQ+ aflați în dificultate

Citește și: Queer Café – siguranță și socializare pentru comunitatea LGBTQ+, inclusiv pentru persoanele refugiate

Totuși, progresul a stârnit reacții dure în societățile conservatoare. În anumite țări, autoritățile au lansat campanii de dezinformare, prin care echivalau homosexualitatea cu pedofilia, încercând astfel să instige frica și ura în rândul populației. 

Rusia a adoptat în 2012 Legea privind agenții străini care cere organizațiilor neguvernamentale, inclusiv cele LGBTQ+, care primesc finanțare din străinătate și care sunt considerate implicate în activități politice să se înregistreze ca „agenți străini”. Apoi, în noiembrie 2023, Curtea Supremă a Rusiei a declarat „mișcarea internațională LGBTQ+” drept organizație „extremistă”, ceea ce a dus la interzicerea efectivă a activismului LGBTQ+ în țară. Această decizie a amplificat persecuția organizațiilor și activiștilor LGBTQ+, făcând practic imposibilă activitatea lor legală. Mai mult, activiștii au atras atenția asupra existenței unui registru unic de evidență a persoanelor LGBTQ+, o practică ce amintește de metodele represive ale regimurilor totalitare.

În Statele Unite, administrația Trump a inițiat o serie de măsuri anti-LGBTQ+, printre care interzicerea persoanelor transgender în serviciul militar și anularea unor protecții legale pentru comunitatea queer. Măsurile au fost prezentate ca parte a unei campanii de „normalizare” a societății, ignorând diversitatea reală a populației.

În Europa, Parlamentul ungar a votat pe 14 aprilie 2025 mai multe prevederi dure împotriva comunității LGBTQ+. Astfel, la nivel constituțional, este interzisă orice fel de adunare publică a persoanelor queer, inclusiv marșurile Pride – evenimente simbolice pentru lupta de vizibilitate și egalitate.

În paralel cu această dinamică tensionată între progres și conservatorism, tot mai multe celebrități au ieșit public din „dulap”, devenind exemple de curaj și reprezentare pentru fani din întreaga lume.

Ricky Martin, considerat unul dintre cei mai carismatici artiști ai muzicii pop latino, a declarat public că este homosexual în 2010. Mesajul său sincer și plin de empatie a avut un impact major asupra reprezentării bărbaților gay în America Latină și nu numai.

Billie Eilish, una dintre cele mai influente voci ale noii generații, a confirmat în 2023 că face parte din comunitatea queer. Deși pentru ea nu a fost o revelație bruscă, ci ceva „evident”, gestul său a avut un puternic efect de validare în rândul tinerilor LGBTQ+.

Aceste mărturisiri publice, venite din partea unor persoane cu o uriașă influență culturală, au contribuit la reducerea stigmatului, la creșterea empatiei și la normalizarea diversității sexuale și de gen.

De-a lungul istoriei, comunitatea LGBTQ+ a fost ignorată, persecutată și invizibilizată, dar a continuat să existe și să lupte pentru drepturi și demnitate. În ciuda obstacolelor politice, sociale și religioase, vizibilitatea și recunoașterea persoanelor queer au crescut considerabil în ultimele decenii. Astăzi, istoria LGBTQ+ nu mai poate fi ștearsă, ci trebuie înțeleasă ca parte esențială a istoriei universale.