#opinie

Weekendul trecut, am fost la nunta unei prietene foarte dragi. Dintotdeauna mi-au plăcut nunțile. Asta era una specială. Mi-am ales cu grijă outfitul și am hotărât să-mi vopsesc unghiile ca o completare a look-ului meu. În definitiv, ce alt moment ar fi mai potrivit pentru a străluci decât la nunta prietenilor mei?

Eram conștient că mă duc la un eveniment heteronormativ unde un bărbat cu unghii vopsite e ceva neobișnuit. Dar nu-mi păsa. Am învățat demult să nu mai acord importanță opiniilor altora și să mă concentrez pe bucuria de a fi autentic. În acea seară, dorința mea era să strălucesc și să mă bucur pentru prietenii mei.

Seara decurgea minunat. M-am strecurat liber printre invitați – poate cu un pic de aroganță caracteristică bărbaților gay într-un mediu heteronormativ – ca să mă salut cu mireasa și mirele. Pe scurt, toate bune și frumoase până aici.

Deși mersesem la nuntă însoțit de alte două prietene, recunosc că eram un pic anxios în legătură cu faptul cu cine voi sta la masă. Nu cunoșteam foarte multă lume. Eram cu gard sus, iar spumantul îmi oferea siguranță de sine. Nu îmi place cum sună am avut norocul să stau lângă o gașcă tolerantă, dar nu găsesc o altă expresie potrivită, așa ca o folosesc pe asta.

În fine, abilitățile pe care le-am dobândit fiind gay m-au ajutat să farmec lumea de la masa 14 în așa fel încât identitatea mea să fie validată și eu să mă pot simți în siguranță. Hai că nu e chiar așa de rău, m-am gândit eu. Mă așteptam la alte reacții, la priviri mai intense. 

Spumantul asigura în continuare starea de bine și simțeam cum bulele din pahar îmi dădeau o stare de euforie, transformând acea seară într-un moment de bucurie. La un moment dat am simțit nevoia să mă retrag puțin din agitația nunții și am ieșit pe terasă pentru a fuma. Și acolo bula mea de acceptare s-a spart. Poc!

La terasă era o doamnă pe care o cunosc. Dintr-un exces de amabilitate m-am apropiat să o salut și am făcut cunoștință și cu soțul ei care a remarcat unghiile mele. Dintr-o dată pe fața lui s-a schimbat ceva. Vedeam cum nevoia de a mă întreba creștea și o data cu asta și tensiunea între noi trei. 

Am continuat să am un smalltalk cu soția lui, când brusc curiozitatea a depășit politețea și am fost întrebat pe un ton care încerca să fie amuzant și prietenos: „Tu ai unghiile vopsite? De ce?”. Știam foarte bine că era o întrebare cu subtext. I-am confirmat pe un ton care voia să transmită că nu mă deranjează întrebarea. A urmat întrebarea clasică: „Auzi, vreau să întreb ceva… ești… de asta… din altă tabără?”. Interesant mecanism au persoanele homofobe de a evita cuvântul gay.

Am ales strategia de a nu-i răspunde direct la întrebarea lui inoportună și formulată neclar. „Mă întrebi dacă sunt gay?”, am reformulat eu. Era evident că încerca să mă pună într-o anumită categorie, am continuat să rămân calm. 

Dialogul ce a urmat a fost unul obișnuit, plat și cu aceleași replici homofobe bazate pe stereotipuri și prejudecăți. Mi-a spus că el nu este homofob, dar se opune cu fermitate paradelor LGBTQ+ și că este preocupat de impactul acestora asupra copiilor. Am ascultat cu atenție și i-am dat replică acolo unde era cazul. Nu era momentul în care să am o dezbatere cu un homofob, venisem să mă distrez la nuntă. 

Ceea ce m-a surprins la el, este că după ce i-am deconstruit argumentele, m-a  întrebat: „Dar ce s-ar întâmpla dacă m-aș îndrăgosti de tine?” Am fost puțin luat prin surprindere. Am început să mă agit. M-am gândit că, dacă tot mă întrebase asta, ar trebui să reflecteze asta. I-am sugerat: „Ei bine, poate că ar trebui să-ți dedici ceva timp să te gândești la asta”. 

Fenomenul homofobiei internalizate este real și mulți bărbați sunt homofobi înflăcărați pentru că își inhibă fanteziile homo erotice. 

M-am întors la masă agitat și anxios. În câteva clipe m-am pomenit iar în realitatea în care expresia identității mele este limitată de norme, iar eu ca bărbat gay sunt discriminat pentru că iubesc diferit. Este epuizant să explici mereu altora de ce ești așa cum ești și să asculți opiniile lor homofobe, de parcă ei ar deține adevărul absolut. 

Evenimentul a culminat cu dansul mirilor. Mirii au ales să danseze pe piesa Fier Fier de Sam Smith, un artist queer care se identifica ca persoană non-binară. A fost un moment surprinzător și straniu în același timp. Cum e asta să fii împotriva unei persoane queer cu care ești într-o încăpere, dar să aplauzi dansul tinerilor însurăței pe o piesă cântată de o persoană queer?

Ignoranță? Dublu standard? 

Adevărul amar!, amar!, amar! cu care am ajuns acasă este că, deși se pare că înregistrăm progres la capitolul acceptarea persoanelor LGBTQ+, nunta queer încă este un vis îndepărtat. Iar eu continui să visez, din păcate, la o nuntă în altă țară.

Experiența de la nunta prietenilor mei a fost un rollercoaster de emoții și stări. La fel ca în fiecare zi, și în seara nunții, m-am simțit liber și judecat, acceptat și respins. Realizez tot mai mult că aceste extreme sunt constantele în care decurgea viața mea ca bărbat queer. Mă întreb dacă cândva o să pot găsi calea de mijloc.

Până una alta mă închid iar în bula mea de acceptare.