Trăim într-o lume în care bărbații gay sunt forțați să navigheze printr-un labirint de așteptări, traume și norme care nu ne aparțin. Eșecurile noastre în relații ne fac adesea să ne întrebăm dacă suntem cu adevărat demni de iubire, dacă nu cumva ceva este în neregulă cu noi. 

În ultimele trei luni, după un situationship eșuat, m-am simțit singuratic și incapabil să discut cu cineva care m-ar înțelege cu adevărat. Apoi am realizat că puțini abordează subiecte legate de relațiile gay din cauza rușinii. 

Rușinea ne paralizează, lăsându-ne adesea izolați în suferințele noastre. Această stare a dat naștere acestui text. Cred că experiența mea ca bărbat gay nu este una individuală, ci interconectată, iar lecțiile pe care le-am învățat pot oferi suport și altora. 

După o pauză de doi ani inima mea s-a îndrăgostit nebunește

I, așa îl vom numi, a apărut întâmplător în viața mea într-o seară călduroasă de mai, la un festival de film queer din Atena. M-a întrebat amabil dacă am două țigări, iar în următoarele zece minute eram pe bancheta din față a mașinii sale, ascultând Tamta în timp ce conducea spre apartamentul lui. Îmi era frică, dar cu fiecare atingere, cu fiecare zâmbet, energia lui îmi spunea: „Fii calm, eu voi avea grijă de tine.”

Mi-ai oferit, sincer, exact ceea ce îmi doream – atenție, grijă și validare. Și pentru cineva ca mine, care are nevoie de toate aceste lucruri pentru a se simți în siguranță, a fost tot ceea ce visam. Din acel moment m-am aruncat cu totul, ca un copil.

Știți momentele acelea din filme când, într-un montaj accelerat, viața personajului se derulează într-un ritm amețitor, iar totul pare să capete sens doar pentru a dispărea la fel de repede? Așa a fost și pentru mine. O viață trăită la maxim timp de două zile, iar gândul că urma să zbor spre casă în mai puțin de 24 de ore încă nu îmi provoca anxietate. Părea că timpul și distanța nu puteau diminua ceea ce trăiam împreună.

Niciodată nu mi-a plăcut să-mi iau la revedere pentru că niciodată nu știu ce să zic. Așa că ajuns acasă, i-am scris următoarele rânduri:

„Ți-am spus că nu-mi place să-mi iau la revedere, și așa a fost și atunci când a trebuit să plec de lângă tine. Dar ceva în ființa mea mi-a zis, și continuă să-mi zică, că povestea noastră nu se termină aici. S-ar părea că trebuie să fiu liniștit. Și totuși, moneda are două fațete, iar bucuria provocată de tine, acum, la distanță, a trezit o frică pe care din toată puterea mea încerc să o țin sub control.” 

Simțeam cum ușor, ușor acel sentiment cald din inima mea era înlocuit de neliniște. Frica începuse să eclipseze fericirea. Îmi era frică că dacă îi voi spune ce simt, voi fi respins. Îmi era greu să admit că eram speriat de singurătate. Iubirea aceasta care-a răsărit din senin era, dintr-o dată, și oglinda traumelor mele. 

Ceva profund și nevindecat din mine s-a trezit atunci când l-am întâlnit pe I, și, deși căutam iubire, am ajuns să mă confrunt cu ideea că eu nu merit să fiu iubit.

Traumele din copilărie și relațiile cu tații

Privind în urmă, mi-am dat seama că traumele copilăriei nu dispar pur și simplu. Ele rămân adânc ascunse în inimile noastre până când ceva sau cineva le declanșează. În cazul meu, relația nerezolvată cu tatăl meu biologic care m-a abandonat atunci când aveam șapte luni a lăsat răni nevindecate care continuă să-mi influențeze relațiile. 

Neprezența lui mi-a afectat capacitatea de a iubi și de a mă lăsa iubit. Pentru că în adâncul sufletului meu, atunci când mă îndrăgostesc de un bărbat, sunt acel copil căruia îi este frică că va fi iar abandonat. 

Această frică mă face să mă îndepărtez de propria mea autenticitate. Am realizat că, pentru fiecare partener din trecut de care m-am atașat emoțional, și chiar pentru cei pe care i-am considerat potențiali parteneri, aproape inconștient, am început să devin ceea ce credeam că își doresc, performând în loc să fiu eu însumi. 

Acest comportament nu este doar un mod de a mă proteja de respingere, ci este și o oglindă a rănilor mele din copilărie. Am repetat în relațiile mele, fără să-mi dau seama, același tipar de teamă și neîncredere care mă urmărește toată viața.

Această povară a rușinii, moștenită de la mama mea, m-a urmărit încă din copilărie. Ea, la doar 18 ani, a fost părăsită de tatăl meu biologic, iar satul nu a încetat să vorbească despre asta mult timp după. Durerea și rușinea ei s-au infiltrat în iubirea ei maternă, așa că am fost crescut să fiu cel mai bun, să mă comport impecabil, pentru a nu oferi niciun motiv de bârfe și pentru a evita să aduc și mai multă rușine asupra familiei noastre.

Am fost învățat de mic să fiu pe placul tuturor. Așa și-a făcut loc în mintea mea convingerea că, dacă voi fi suficient de bun, oamenii mă vor iubi. Iar în momentele în care greșeam îmi provoca rușine și durere profundă. Pentru că asta însemna că nu eram suficient de valoros. 

În loc să-mi arăt adevărata esență, frică de eșec și dorința de acceptare m-au determinat să mă ascund în spatele unei măști. Această luptă interioară a continuat să mă consume, iar în relația cu I m-am ciocnit de un adevăr dureros. Poate cineva să fie lângă mine și să mă iubească fară ca să fiu mereu bun și să mă accepte așa cum sunt, fără măști? 

Acest adevăr sumbru, a stârnit în mine anxietatea și am început să mă agăț de el.  Amândoi ne-am pomenit, fără să ne dăm seama, în capcana anxios-evitant, unde eu, cu teama de a fi abandonat, am început să devin prea prezent și să ofer tot ce aveam pentru a menține relația noastră pe linia de plutire. În schimb, el, simțindu-se copleșit, a început să se distanțeze, temându-se că își va pierde independența.

Această capcană a dus la o neînțelegere profundă, amândoi ignorând faptul că o relație sănătoasă se construiește în doi. Eu încercam să compensez fricile mele printr-o dăruire excesivă, iar el se retrăgea, percepându-mă ca pe o amenințare la libertatea lui. În loc să ne sprijinim reciproc, am ajuns să ne rănim, să ne îndepărtăm, fără să ne dăm seama că iubirea nu ar trebui să fie o luptă pentru validare sau independență, ci un parteneriat bazat pe comunicare.

Revelația și autocunoașterea prin terapie

După ce relația s-a sfârșit, am simțit că întreaga lume se prăbușește. Plânsul și durerea nu veneau doar din despărțirea de el, ci dintr-un loc mult mai adânc. În terapie, am descoperit că problema nu era el, ci faptul că, în adâncul meu, încă nu mă împăcasem cu propriul meu trecut. 

Copilul rănit din mine nu a fost niciodată iubit așa cum avea nevoie, iar această lipsă de iubire m-a făcut să cred că nu merit să fiu iubit. Am înțeles că, până când nu voi putea să îmi accept și să îmi iubesc acea parte rănită din mine, nu voi putea avea o relație cu adevărat sănătoasă. 

A fost greu să mă întorc către mine. Mintea mea opunea rezistență. Nu puteam da față în față cu Mine cel care greșește. Frica de a rămâne singur și de a nu găsi niciodată acea persoană care să mă accepte m-a făcut să simt că, din cauza orientării mele sexuale, fericirea este un vis imposibil. Încă îmi era foarte greu să mă apropii de copilul rănit din mine. Când terapeutul m-a întrebat ce i-aș spune acelui copil, mi s-a părut nefiresc să rostească cuvinte ca „Te iubesc!”. 

Dintr-o dată am simțit că dacă aș fi spus asta, însemna să-mi recunosc vulnerabilitatea. Era ca și cum m-aș fi expus în fața unei oglinzi care reflecta toate temerile și insecuritățile mele. Mă simțeam blocat între dorința de a mă acceptă și frica de a fi respins, atât de către ceilalți, cât și de mine însumi.

Toate momentele în care am încercat să mă ignor, să-mi îngrop emoțiile, în care am acționat împotriva mea erau acolo și amplificau durerea. Îmi era teamă că, dacă aș deschide acea cutie a vulnerabilități, nu aș mai putea să o închid niciodată. Cat de greu poate fi să îți spui sincer te iubesc!?

În cele din urmă, am șoptit încet și plin de rușine: „Te iubesc!”, izbucnind în plâns. Din acea moment am început să înțeleg că a accepta și a iubi acel copil rănit nu înseamnă a-mi pierde forța, ci dimpotrivă, a-mi regăsi adevărata putere.

Învăț acum că iubirea nu înseamnă să obții tot ce îți dorești de la o persoană. Nimeni nu poate umple toate golurile din noi, și nimeni nu este responsabil să vindece rănile noastre adânci. Trebuie să învățăm să iubim cu deschidere, fără a cere mai mult decât poate fi oferit. 

În fond, iubirea autentică nu este despre perfecțiune, ci despre acceptarea de sine.