Autor: Dumitru Petruleac
Irina este fostă campioană a Moldovei la karate juniori, are 29 de ani și deține propria afacere. Locuiește în Danemarca de 10 ani și este activ implicată în activitățile comunității moldovenilor de acolo.
La Copenhaga a cunoscut-o pe soția ei, Arriane. Irina preferă să nu-și eticheteze sexualitatea și crede că iubirea vine sub diverse forme.
A ales Danemarca remarcând că se află în topul celor mai fericite țări din lume și, pe lângă aceasta, este și una queer friendly. Astfel, deși Copenhaga a devenit casa ei, gândurile, inima și sufletul se întorc mereu spre Moldova.
Într-un interviu pentru redacția Bang Bang, ea a povestit despre intenția de a reveni acasă împreună cu soția sa, despre viața în Danemarca și despre drumul către acceptare din partea celor apropiați.
În încercarea noastră de a oferi mai mult spațiu de comunicare cu și despre comunitate, demarăm mini-seria de interviuri Diaspora Queer, în care adresăm un set de întrebări similare persoanelor LGBT+ originare din R. Moldova, dar stabilite peste hotare. Ne dorim astfel să deschidem o portiță de dialog despre puterea comunității de a schimba lucrurile în bine atât pentru sine, cât și pentru alții.
BB: Când, cum și de ce ați plecat din R. Moldova?
Am plecat la 19 de ani, după absolvirea colegiului financiar-bancar. Știam întotdeauna că vreau să mă mut în altă țară. Sunt fostă campioană la karate juniori a Moldovei și am vizitat multe alte țări, pentru că participam la campionatele europene. Mă întrebam în ce țară să mă mut, dar un lucru important: să-mi placă și echipa. Am descoperit că echipa Danemarcei are potențial și am hotărât să-mi continui aici studiile.
De la 15 până la 16 ani, căutam o țară incluzivă și cu studii bune. Oscilam între Suedia, Germania și Danemarca. Și, într-un final, am ales Danemarca pentru că am citit că este prima țară care a aprobat căsătoriile gay, cu foarte mulți ani în urmă. Stăteam ca la închisoare și număram zilele până când aveam să plec.
BB: Cum a fost prima perioadă acolo pentru dvs, după emigrare? Ce a fost diferit de Moldova?
Nu pot să zic că am stat să mă gândesc la cum mă simt eu în prima lună, deoarece atunci când vii cu 100 de euro în buzunar, începi să te gândești în primul rând la job, chirie, studii.
Desigur că, pe parcurs, începi să analizezi cum poți să te comporți în stradă, cum se comportă alții, mai ales cei din comunitate. Și parcă nici nu trebuia să stai mult pe gânduri, să reflectezi, pentru că la ei asta era o normalitate, ceva tipic, lumea este acceptată. Ți se pare că este o utopie, un paradis greu de crezut, dar într-adevăr Copenhaga așa este, și asta-i deja de ani de zile.
Nu doar micile asociații, comunități au luptat pentru drepturile lor, dar și guvernul face astfel încât să-i includă pe toți. Incluziunea grupurilor minoritare în societate, cât și respectarea drepturilor acestora, ține foarte mult și de guvernare, de cei care se află la putere, pentru că nu este în interesul lor să excludă minoritățile.
BB: Cum este viața persoanelor queer, din perspectiva dvs., acolo?
Rainbow, family, all included, nu există nicio diferență că ești queer sau nu, toată lumea are aceleași drepturi, nu există priviri stranii sau energie negativă nici în transport, nici la locul de muncă. Deci oamenii sunt fericiți, nu degeaba țările scandinave sunt în topul celor mai fericite state din lume. Aici există un set complex de chestii care duce la fericirea oamenilor, nu doar pentru că sunt acceptați, dar vorbim și de economia țării, legile sale. Pot să spun că Danemarca este un paradis pentru comunitățile LGBT+.
BB: Ați trecut și în țara respectivă prin experiențe mai neplăcute, homofobie?
Iată de când stau aici, nu am avut nicio problemă cu homofobia în. Am simțit însă lipsă de acceptare în Moldova, din partea rudelor mele mai în vârstă. În Danemarca nu m-am simțit niciodată judecată sau marginalizată.
Să adaug o paranteză: am avut parte de colegi extraordinari care știau că am o prietenă, știau despre mine și niciodată nu m-au judecat. Nu m-am simțit judecată de colegii mei de aceeași vârstă. Comentariile răutăcioase puteau veni din partea familiei sau rudelor care erau mai în vârstă decât noi.
BB: Ce poate învăța Moldova în termeni de respectare a drepturilor omului de la țara unde vă aflați acum?
Multe. În primul rând, să accepte oamenii așa cum sunt, contribuind astfel la îmbunătățirea sănătății mintale și la creșterea nivelului de energie și încredere în sine: că tu ești ok așa cum ești tu.
Dacă Moldova ar include și proteja orice tip de minorități, asta pur și simplu ar îmbunătăți calitatea vieții oamenilor și efectiv ar îmbunătăți și economia țării.
Pe termen lung, schimbările se vor simți: probabil, o să vedem mai puține cazuri de suicid și bullying în școli.
Să nu uităm cazul nefericit a lui Felis. Asta e tragic, să auzim despre atâția copii care sunt victime ale bullying-ului și decid să-și pună capăt zilelor.
Mai este un traseu lung până se vor schimba lucrurile, dar nu-mi pierd speranța, pentru că vin generațiile noi. Noile guverne care tot o să vină și o să vină, poate o să schimbe lucrurile, vor implementa reforme… Poate eu sunt prea optimistă.
BB: Dar ce v-ar determina să reveniți în R. Moldova?
Aș reveni cu mare drag. Eu și Arriane, soția mea, suntem deja în discuții pe acest subiect. Ea a fost de 5 ori în Moldova și nu a simțit cumva o incomoditate din partea familiei mele, pentru că ei, cu timpul, au început să o accepte. De fiecare dată când venim, toată lumea încearcă să comunice cu ea, chiar dacă nu vorbesc engleză.
Așa că am discutat ipoteza de a ne reîntoarce în Moldova, pentru că am o idee de business și ar avea potențial acolo. Aș putea să mă întorc part-time, dar ține deja de execuția proiectului. Decizia mea de a mă întoarce nu are legătură cu faptul dacă am fi sau nu acceptați acolo, pentru că noi în Moldova nu ne comportăm diferit față de cum am face-o în Danemarca. Eu o iau pe Arriane de mână în troleibuz, o sărut pe obraz, și pe scări și în Mall, mă comport ca într-un cuplu îndrăgostit. Niciodată nu m-am limitat și nici în prezent sau acum 10 ani nu am fost atacată în vreun fel.
BB: Ce vă lipsește acolo unde vă aflați din mediul queer din Moldova?
Sincer, eu nu demult m-am întors din Moldova și de fiecare dată când vin în Moldova, observ cum țara se schimbă. O văd cum progresează, o văd mai modernă, mai prosperă și mai aproape de Europa. Anume asta mă motivează să revin.
De aceea, când vin în Moldova, mă încarc de pozitiv și de multă bucurie, pentru că văd oamenii dragi. Totodată, mă întristez pentru că văd calitatea vieții lor. Cumva, știi, este ca un paradox. Mă încarc de bucurie că vin și îi văd pe toți și văd un pic că Moldova este mai prosperă. Dar totodată, văd și multă tristețe în jur, multă sărăcie, prețuri ridicate. Este groaznic.
Redacția Bang Bang: În ce moment ați simțit că sunteți acasă acolo unde ați emigrat?
Danemarca a devenit deja casa mea, dar din punct de vedere fizic. Cu toate acestea, sufletește, undeva duc dorul de Moldova. Poate că am crescut într-o familie mare, mama mea avea 8 frați și aveam 14 verișori. Aveam acest spirit de sat, de sărbători, și asta îmi lipsește.
Indicele anual „Rainbow Europe”, elaborat de organizația ILGA-Europe, care evaluează și compară politicile și legile privind drepturile persoanelor LGBTQ+ în 49 de țări, arată că, în acest an, Danemarca s-a clasat pe locul 3, acumulând un scor de 76 % privind indexul de respectare a drepturilor omului. Danemarca a fost prima țară din lume care a recunoscut uniunile între persoane de același sex încă din 1989. Primul marș Copenhaga Pride a avut pe 29 iunie 1996.
