Autodescoperirea identității este un proces profund personal și adesea complex care începe din adolescență. Pe măsură ce reflectez asupra propriei copilării, mă gândesc la drumul pe care l-am făcut. Un drum marcat de primele înclinații de afecțiune pentru fete, emoția primei îndrăgostiri timpurii și secretul pe care l-am purtat ani de zile. Împărtășindu-mi povestea, sper să aduc în lumină provocările universale cu care se confruntă multx în procesul de descoperire a emoțiilor și intentității. 

Prima dragoste

Încă din copilărie, țin minte că interesele mele nu erau limitate de heteronomativitate, ceea ce ar presupune că fiind fată sa fiu atrasă romantic de băieți. Îmi amintesc cu claritate cum ne jucam în copilărie cu o vecină, de-a doctorul, pornind într-o călătorie pentru a descoperi diferențele dintre noi. Era o perioadă inocentă în care fascinația mea pentru corpul și ființa umană depășea granițele de gen. 

La vârsta de 10 ani, am avut prima experiență de dragoste. Chiar daca mi-a luat aproximativ un an ca sa îmi dau seama. Învățam la o școală privată, care avea nu mai mulți de 150 de elevi. Astfel, ne cam cunoșteam toți pe nume. Felicia – așa o numea. Era cu patru sau cinci ani mai în mare decât mine. Avea un stil gotic și o atitudine unică, specială. Mă fascina individualitatea ei, chiar dacă nu comunicasem niciodată. 

Călătoria mea în labirintul îndrăgostirii a luat o întorsătură fascinantă atunci când am descoperit ca o prietenă de la școală împărtășea aceeași admirație pentru Felicia. Orele noastre erau pline de discuții despre farmecul ei și despre fragmentele de presa galbenă pe care le puteam descoperi. 

Panică lesbiană

Pe măsură ce tehnologia a avansat, curiozitatea mea a luat o direcție digitală. Am început să o urmăresc pe rețelele de socializare, căutând fiecare fotografie disponibilă pe pagina de Facebook a școlii. Iar în prezența ei fizică jucau fluturi în stomac, plăcuți și tulburători în același timp. Eram copleșită de admirație și frică. Asta mă făcea să mă comport straniu și să nu pot să o privesc în ochi.

În mod inevitabil, admirația mea s-a transformat într-o dorință mai intensă. Voiam să fac mai mult decât să o admir de la distanță. Voiam să o sărut. Acesta a fost ceea ce înțeleg acum drept panică lesbiană. La acea vreme, nu aveam o înțelegere clară a ceea ce înseamnă să fii lesbiană, dacă era bine sau rău. Știam doar că sentimentele mele erau diferite de cele trăite de colegele mele.

Lumea secretă

Pe măsură ce timpul a trecut, sentimentele mele au devenit mai puternice, și nu am putut să scap de gândurile persistente despre ea. În cele din urmă, am ajuns la un punct în care am simțit nevoia să mă confesez cuiva. Am decis să mă apropii de tatăl meu, căutând îndrumare cu privire la modul de a naviga prin marea agitată de emoții pe care o trăiam. Cu toate acestea, încercarea mea de sinceritate, în timpul unei călătorii cu mașina alături de tatăl meu și sora mai mare, a fost întâmpinată cu o privire dezaprobatoare din partea surorii. 

Această situație a consolidat ideea că astfel de sentimente trebuie să fie păstrate, ascunse, ca o sursă de rușine ce ar trebui să rămână îngropată în inima mea.

În căutarea răspunsurilor, m-am întors spre internet, sperând să găsesc alinare în experiențe împărtășite. Am dat peste câteva filme, în mare parte reprezentări negative ale relațiilor dintre lesbiene. În loc de alinare, m-am simțit și mai izolată. De atunci, am purtat un secret, un tezaur ascuns al emoțiilor și imaginației despre viața alături de Felicia.

Aceste sentimente mă făceau fericită, dar m-au indepartat de familie, prieteni și de încrederea în sine. Mă simțeam diferită. Simțeam ca nu am cu cine vorbi despre asta. Aveam senzația că sunt murdară pentru că iubesc diferit. Un sentiment atat de curat – dar pătat de societate cu norme și concepte de gen.

Acum, după ce am trecut peste rușinea și ura de sine, gândindu-mă la prima mea emoție de dragoste, simt tristețe și furie. Furie pentru că eram un copil care doar iubea, dar nu se putea bucura de aceste sentimente din cauza normelor heteronormativității. 

Astăzi, dacă aș avea posibilitatea de a vorbi cu micuța Albina, ia-și spune ca ceea ce simte e normal, frumos, nu ceva grețos, murdar ce trebuie ascuns. Cred ca așa, micuța Albina ar putea fi ajuns mai repede la dragoste, acceptare și încrederea în sine.