Adesea, ca indivizi, cădem în capcana categoriilor stricte de gen, care definesc în mod limitat ceea ce înseamnă să fii „femeie” sau „bărbat.” Societatea ne impune aceste convenții, iar noi ajungem să acționăm în concordanță cu acestea. Dar adevărata putere rezidă în abilitatea noastră de a depăși aceste limite și de a ne elibera de categoriile stricte pentru a ne trăi autenticitatea. Editorialista Albina Ciuprin a reflectat asupra acestui fenomen și ne povestește cum a fost călătoria ei spre autoacceptare.

De când eram mică am fost mai băiețoasă. Îmi amintesc cum, la vârsta de 5-6 ani, doream mereu să port hainele tatălui meu, sau să am lenjerie băiețească. Chiar și atunci când înscenam vreo poveste în fața părinților mei, eu eram în cea mai mare parte prințul, în timp ce sora mea alegea rolul de prințesă.

Fiind cea mai mică în familie, stilul meu vestimentar era compus din hainele pe care fratele sau sora mea mai mare nu le mai purtau. Prin urmare, aveam atât haine stereotipic pentru fetițe, cât și pentru băieți. Jucăriile mele nu erau neapărat pentru fetițe. Aveam mașinuțe, soldăței, super-eroi, jucăria preferată fiind Vladuț, pe care îl consideram bebelușul meu și căruia îi schimbam scutecele de vreo șase ori pe zi.

Ceea ce încerc să spun este că părinții mei nu m-au presat cu adevărat în ceea ce privește dezvoltarea identității mele. Cu toate acestea, deoarece nu am mers la grădiniță, bunicii mei au jucat un rol important în educația mea. De la ei am învățat că „băieții ar trebui să mănânce mai mult, și în special carne,” iar „fetele nu au nevoie de atât de multă mâncare pentru că nu sunt la fel de active ca băieții.”

Abia atunci când am început școala, am aflat că există o diferență semnificativă în așteptările pe care adulții le au față de fete și băieți.

Fete: îngrijite, liniștite, responsabile, au nevoie de protecție, fricoase.

Băieți: lideri, neascultători, obraznici, jucăuși, isteți, glumeți, fac năzbâtii, puternici.

„Sunt băieți, este un comportament obișnuit pentru ei.” Aceasta era fraza pe care o auzeam mereu. Era în regulă pentru băieți să alerge pe coridoare, să facă tot felul de năzbâtii, să nu își facă temele, să fumeze, să fie amuzanți sau neatenți în timpul orelor. „Dar tu, Albina, ești fată! Nu este în regulă pentru fete să se comporte așa. Cine o să te placă?” Mă frustra extrem să aud aceste vorbe.

Pe măsură ce am crescut, am devenit mai masculină din trei motive.

  • În primul rând, aceasta era cu adevărat personalitatea mea.
  • În al doilea rând, mă înfuria și dezgusta să fiu asociată cu feminitatea deoarece toată lumea o percepea ca fiind slabă, fragilă, gingașă, inferioară unui băiat, liniștită, dar nu suficient de competentă pentru a lua decizii sau a fi lideră.
  • Și trei, pentru că feminitatea era și este sexualizată sau etichetată cu înțelegerea că ei nevoie de atenția băieților.

Eu voiam să fiu puternică, să mă port ciudat uneori, să alerg prin coridoare și să iau parte în jocuri active, nu doar să stau și să privesc cum băieții joacă fotbal la școală. Prin urmare, am adoptat o atitudine mai masculină pentru a fi percepută astfel.

A trecut mult timp ca să pot cu adevărat să-mi accept feminitatea, fără să mă simt vulnerabilă. Chiar și acum cred că nu am ajuns la finalul acestui proces.

Heteronormativitatea, a influențat și relațiile mele lesbiene, eu încercând să iau rolul de dominant, bărbat, protector. Dar despre asta în alt articol…

Demontarea heteronormativității și îmbrățișarea Sinei autentice

Heteronormativitatea este o construcție socială persistentă care influențează percepția noastră asupra genului și sexualității. De aici apar și așteptările rigide cu privire la modul în care persoanele de diferite genuri ar trebui să se comporte. Idealurile heteronormative le învățăm de când suntem mici, din familie, din cărți și din tot ceea ce ne înconjoară. Acestea sunt adânc înrădăcinate în cultura noastră.

Experiențele mele timpurii au fost modelate de aceste idealuri heteronormative. Am fost prinsă în mijlocul așteptărilor legate de gen, unde băieților li se permitea să fie zgomotoși, în timp ce fetelor li se cerea să fie liniștite și retrase.

Mesajele pe care le primeam din partea familiei și societății întăreau aceste stereotipuri, dictând ce era normal pentru băieți și fete. Acest lucru nu a afectat doar identitatea mea, ci și modul în care interacționăm cu lumea.

Călătoria mea spre autoacceptare a implicat eliberarea de constrângerile heteronormativității. A fost esențial să înțeleg că puterea nu este exclusiv masculină, și vulnerabilitatea nu este echivalentă cu feminitatea. Acestea sunt înțelesurile date de către idealurile heteronormativitate.

În încheiere, este important să înțelegem că expresia de gen nu este un concept de tipul „unul potrivit pentru toți.” Eu pot fi feminină, masculină sau orice altceva, fără ca acest lucru să definească valoarea sau potențialul meu.