Jurnalismul pare a fi o profesie condusă de principiul să ai grijă de aproapele tău – informațional, neutru și obiectiv. Jurnalismul pe timp de război, însă, o poate lua razna – ba transmite neadevăruri, ba se fac live-uri neautorizate cu refugiații, ba jurnaliștii fug după subiecte „tari”. 

Într-o zi, am dat peste o discuție offline despre cum jurnalismul queer a evoluat pe timp de război și, cred eu, întâmplările de mai sus au loc des atunci când scrii despre persoane LGBTQIA+. Iar ca să aflu mai multe despre care sunt principiile după care se conduc sau ar trebui să le respecte oamenii din mass media, am decis să discut cu o jurnalistă de la noi.

Aliona și Ilona

Că tot cunoșteam mai multe despre Aliona Ciurcă, reporteră, și mi-a și fost colegă în cadrul a două ediții de „Writing for Diversity”, mi-am zis că pot să o iau la întrebări privind opiniile ei despre cum ar trebui oamenii din jurnalism, colegele și colegii ei de breaslă, să scrie despre comunitățile queer pe timp de război. 

Aliona a lucrat timp de mai mulți ani pentru Ziarul de Gardă. Specialinzându-și activitatea în drepturile omului și fiind aliata comunităților queer din țară, a scris mai multe materiale, de la pride, la vizibilitatea cuplurilor de femei în Moldova. „Să lucrezi jurnalistă e interesant – în fiecare zi, relatezi despre diverse subiecte și nu reușești să te plictisești”, menționează Aliona. Citește mult, iar una dintre ultimele ei recomandări din literatura queer este „Dezrădăcinare” de Sașa Zare, un roman despre o tânără lesbiană din Moldova ce se mută în România și continuă să-și exploreze identitatea ei prin această tranziție. 

Dar subiectul drepturilor omului rămâne o temă importantă pentru materialele ei. „Voiam să fac și un pic de storytelling, îmi păreau interesante discuțiile cu oamenii din domeniu. Și aveam o dată limită pentru livrarea materialelor, ceea ce nu mă îngloda într-o listă infinită de straturi investigative și aveam articole actuale și la temă. Așa, mă aprofundam în conexiunea cu oamenii cu care am interacționat, ceea ce-mi pare un fenomen captivant”, povestește Aliona.

Câțiva ani în urmă, ea fusese îndrumată de echipa sa să participe la un eveniment despre cum e să trăiești într-o familie-cuplu de femei cu un fiu și, deși erau puțini jurnaliști prezenți, a fost o experiență foarte faină pentru ea. „Angelica Frolov și partenera ei de de atunci, împreună cu fiul lor, au povestit atât de multe despre viața lor ca să vadă întreaga societate că toți suntem oameni”, își amintește Aliona.

Apoi, a început să urmărească comunitățile queer, a scris despre subiecte interesante. Partea tristă, din spusele ei, este că trebuie de urmărit feedbackul la materialele despre comunități, întrucât, printre comentarii cititorii, mai lasă discursuri de ură, înjurături. „Când scriu despre subiectele LGBTQIA+, cu gândul la persoana despre care am scris, monitorizez comentariile. Nu-mi pare corect să o expun la tot felul de limbaj de ură de pe conturi de multe ori false, care o va face să nu se mai deschidă nici mie, nici altor jurnaliste și aliate”. Aliona accentuează că, astfel, jurnaliștii au puterea să-și protejeze eroinele și eroii queer.

A scris și despre cum s-au format mișcările LGBTQIA+ din Republica Moldova, Ucraina și Germania. „Am avut acces la acest fundal istoric datorită Centrului Informațional GENDERDOC-M, prima organizație din Moldova a cărei scop este să protejeze drepturile persoanelor LGBTQIA+”, își amintește Aliona.

„Voiam să fac un material mai general despre mișcările comunităților din țările participante în cadrul proiectului «Writing for Diversity». Partea tristă a fost că am discutat cu mai mulți bărbați, decât femei queer – este mai greu de găsit istorii despre relațiile între femei”, menționează Aliona.

După spusele ei, cuplurile cu femei care să fie mai deschise să povestească despre întâmplările de acum douăzeci-treizeci de ani nu prea sunt, dar poate și din motivul că, în perioada aceea, ele erau concentrate pe mișcarea feministă.

Dacă e să vorbim despre jurnalismul queer pe timp de război, mai ales în contextul actual al războiului Rusiei dus împotriva Ucrainei, unii jurnaliști tind să scrie despre subiecte controversate, pentru a număra multe vizualizări în contul articolului. La întrebarea cum ar trebui colegele și colegii ei de breaslă să scrie despre LGBTQIA+ pe timp de război, Aliona a răspuns că e simplu: „Trebuie să te pui în papucii eroilor articolelor tale. Să manifești empatie față de ei. Iar dacă ai făcut o greșeală, este OK să întrebi cum e posibil de corectat”, menționează Aliona, adăugând că familiarizarea cu termenii corecți ai comunităților, double-check-ul, este importantă.

„De exemplu, istoria lui Marin Pavlescu a demonstrat că dacă încredințezi cuiva o istorie, iar oamenii din presă au grijă să scrie bine despre ea, are loc o colaborare, din urma căreia alți oameni vor avea încredere și vor povesti despre experiențele lor, despre încălcările drepturilor lor”, povestește ea.

Potrivit Alionei, chiar sunt cazuri în care jurnaliștii au o putere enormă în a ajuta persoanele LGBTQIA+, iar nivelul de încredere față de redacție și specialiști crește, oamenii simțindu-se bine să povestească despre ale lor.

Maxim

Mi-am zis că ar fi bine să vorbesc și cu activistul civic Maxim Totoc-Cuclev. Maxim este ucrainean născut și crescut în Moldova și, la fel, e persoană non-binară. „[În privința invaziei rusești în Ucraina,] mă informez, în mare parte, din surse media ucrainene. Când noi vorbim de spațiul care este din jurul Rusiei, un spațiu post-colonialist sau, cum ne-am deprins să-i spunem, post-sovietic, este important de găsit surse media care nu provin din partea rusească. În acest aspect, trebuie să devenim mai independenți, mai ales că această țară ne afectează în mai multe sectoare”, spune Maxim.

În istoriile contului lui de Instagram găsești, de obicei, cea mai nouă informație din diverse surse despre ce se întâmplă în Ucraina.

„Recomand The Kyiv Independent. Eu mereu urmăresc Suspilne și Hromadske, două ziare ucrainene create de popor, fondat aproape integral de cititori. Aceste două sunt cunoscute pentru conotația neutră în a relata știrile și actualitățile atât din Ucraina, cât și din Rusia – acum, foarte des întâlnești media outleturi ucrainene care se expun complet negativ despre ruși. Este absolut de înțeles dar, în același timp, posibil, ne-echidistant din punct de vedere jurnalistic”, menționează Maxim. 

Discutând despre dacă s-a schimbat sau nu atitudinea mass mediei față de subiectele LGBTQIA+, Maxim spune că relația dintre jurnaliști și comunități a rămas cam aceeași la capitolul mediei materialelor create pentru public.

„Acum, în spațiul ucrainean, apar mai multe materiale despre comunitățile queer cu o conotație neutră sau pozitivă, ceea ce este o ameliorare din prisma protejării drepturilor omului. Acest lucru este un rezultat al muncii intense a activistelor și activiștilor din Ucraina”, povestește Maxim, menționând că Kyiv Pride are un loc de onoare în sursele lui informaționale – acolo, poți găsi istorii despre luptători queer în războiul din Ucraina, despre batalionul queer, platforma oferind susținere informațională acestuia, sporindu-le vizibilitatea. „Așa, încă o dată înțelegem că atunci când e război, vor lupta toate și toți”, relatează el.

„Recomand și Svidomi, un canal ucrainean care dublează informația ce o publică și în limba engleză, deseori preluată de The New York Times și restul canalelor media de pe culmile jurnalismului”.

Maxim

În comparație cu jurnalismul ucrainean, mass media din Rusia a transformat persoanele LGBTQIA+ într-o țintă a urii. „Acum, potrivit mediei condusă de Kremlin, lumea queer e vinovată de toate păcatele lumii, pentru că, cică, identitatea sexuală și de gen sunt produse ale Vestului”, menționează Maxim.

Una dintre practicile lui este să verifice sursa informațională pe două direcții – dacă o știre despre ce se întâmplă în Ucraina apare pe un portal internațional, Maxim caută sursa acesteia în media ucraineană.

„Iar dacă văd ceva pe o sursă rusească, neapărat caut counterpart-ul ei în media din Ucraina mai întâi, pentru că jurnaliștii lor distribuie noutăți mai repede, decât cei de pe portalurile internaționale. Dacă nu cunoști ucraineana, apelează la Google Translate. Mie mi s-a furat dreptul să-mi fie prima limba ucraineană, fiind crescut într-o regiune post-colonialistă, și mi s-a impus rusa, deși sunt ucrainean. Nu am avut nici eu acces la informație în limba mea, de la început”, spune Maxim, împărtășind că acest lucru, posibil, funcționează mai bine dacă cunoști rusa, dar și orice limbă de origine slavă, pentru că e mai ușor să te integrezi în ucraineană astfel.

„Desigur că vor fi cuvinte care nu vor coincide cu cele din vocabularul rus, dar asta e normal, pentru că ucraineana e o limbă aparte. Cu cât mai mult citești și exersezi în această limbă, cu atât mai multe înțelegi”, explică el.

În mass media locală mai găsești articole despre LGBTQIA+. „Din surse media locale, urmăresc NewsMaker, deși uneori o fac cu o doză de scepticism, pentru că nici sursele lor nu sunt întocmai sigure, deseori cu știri preluate de pe Telegram, sau atitudinea redacției este prezentă în titlu sau în textul materialelor – poate părerile noastre coincid, dar nu pot spune că e o prezentare echidistantă a știrilor, mai ales pe timp de război”, spune Maxim.

De asemenea, a adăugat că mai citește Europa Liberă, deși, pe acest canal, știrile nu sunt breaking sau în flux constant, uneori vin cu întârziere. „Știrile lor despre comunități apar, în mare parte, sub forma unor editoriale sau reportaje cu istorii personalizate și generale, dar publicate mai târziu comparativ cu alte surse”, adaugă el. „Cred că Moldova.org fac o muncă destul de bună. Spre exemplu, au reflectat cu detaliu tot ce s-a întâmplat în cazul voluntarelor ce ajutau refugiatele și refugiații din Ucraina și au fost hărțuite de un lucrător al preturii sectorului Botanica. Acest caz putea fi ușor de pierdut în fluxul informațional, dar redacția a urmărit atent acest proces și a continuat să-și informeze cititorii”, povestește Maxim. El mai menționează că fiecare jurnalist/ă trebuie să cunoască chestiile de bază în comunicarea cu persoanele LGBTQIA+ – să întrebe dacă e OK de dezvăluit numele, să nu preia conținutul acestora de pe conturile personale fără acordul lor, să implice direct comunitățile în materialele lor.

Moldnetul pare a fi dezbinat, dar fundația etică trebuie păstrată în toate sursele media, mai ales cunoscând că mulți au acces limitat la informație. „Unii jurnaliști uită că atunci când scriu despre o persoană queer, o pun sub lumina reflectoarelor și, deseori, ea poate deveni ținta hărțuirii online. Trebuie atenție la cât de multe sunt dezvăluite despre ea sau să nu lase urme pentru potențiali hărțuitori și hărțuitoare care vor re-trasa conținutul și să găsească informație delicată despre eroina sau eroul presupus anonim”, explică Maxim.

Dar, în opinia lui, în Moldova a fost ameliorată situația în media queer, mai ales datorită atelierilor organizate de GENDERDOC-M, unde jurnaliste și jurnaliști ce împărtășesc aceleași valori ca și noi, participă voluntar, absorb noi cunoșțințe și instrumente de comunicare și le aplică în munca lor de zi cu zi.

Și poate, pe lângă toate alea menționate de Aliona și Maxim, e bine să revenim mai des la Codul de Etică al Jurnalistului, că multe înveți și de acolo, nu?

Autor: Ilona Sergheevna
Poze: Octavian Fedco