Sunt lesbiană. Una anxioasă. Din acelea care încă mai simt rușine pentru faptul că sunt LESBIANĂ atunci când sunt în jurul unor grupuri de străini straight sau intru în locuri „straight”.
Și fricile astea… sunt reale.

Acum două săptămâni am mers pentru prima dată la un training Erasmus+ pentru youth workers care nu era despre LGBTQ+. Era un training pentru „toată lumea”, cu oameni din Bulgaria, Serbia, România și Danemarca. Și, evident, majoritatea participanților (dacă nu chiar toți) erau straight.

În avion, în drum spre Italia, acolo unde urma să aibă loc Erasmusul, fricile mele s-au accentuat și mai mult. Parcă au început să se așeze în mine una câte una, clar, ca niște notificări pe care nu poți să le ignori.

Prima frică pe care am observat-o a fost că mă temeam că nu voi avea despre ce să vorbesc cu oameni care nu sunt activiști sau care nu au interes pentru drepturile omului. Oameni care nu sunt conștienți de viața queer, comunitate, ballroom-uri, proteste, Pride și toată ”“drama” queer pe care eu o simt atât de familiară.

A doua frică era că acolo fetele se vor concentra pe a-și găsi iubiți pe termen scurt, băieții vor „vâna” fete, iar eu, nefiind interesată de niciuna dintre tabere, voi fi un queer singuratic.

Și atunci am înțeles de ce cuvântul „queer” a devenit atât de lipit de comunitatea LGBTQ+. În acel moment chiar m-am simțit așa: un queer, în sensul clasic, literal, cineva diferit. Nu diferit în sensul de special, ci diferit în sensul de „weird”. Străin.

A treia frică (chiar dacă nu mi s-a întâmplat niciodată) era că, de exemplu, o fată de la camp ar putea spune că nu vrea sau nu se simte confortabil să stea în cameră cu mine pentru că sunt lesbiană. Frica asta mă urmărește din poveștile pe care le-am auzit de la oameni din comunitate și din ce am văzut prin filme, că asta se întâmplă lesbienelor când sunt „out” într-un mediu straight, nu foarte tolerant.

A patra frică era că, dacă celelalte fete vor ști că sunt lesbiană, vor interpreta prietenia mea ca și cum m-aș da la ele. Nici asta nu mi s-a întâmplat. Dar frica asta mi-a influențat comportamentul enorm. Și felul în care mă vede lumea. Pentru că, din cauza ei, am început să mă port cât mai rece posibil cu oamenii (mai ales cu fetele), ca să nu poată spune nimeni vreodată: „lesbiana asta are crush pe mine”. Frica de a fi percepută ca „lesbiana nebună”, o retorică pe care am auzit-o mult când eram adolescentă.

Cel mai probabil fricile astea sunt încă în mine de când eram copil și încercam să-mi ascund orientarea sexuală cât de mult puteam, ca să nu mă excludă nimeni.

Poate sunt în mine de când am învățat să-mi percep queerness-ul ca pe ceva ce oamenii nu doar că nu înțeleg, ci urăsc, resping și le provoacă dezgust.

Poate că încă am un fel de auto-dezgust în mine. Cred că copilul meu interior încă e rușinat, încă e speriat, iar eu, ca adult, nu sunt încă suficient de puternică încât copilul ăla să se simtă complet în siguranță.

Dar ce m-a ajutat să mă calmez și să mă port ca un adult pentru copilul ăla a fost realizarea că, chiar dacă am fricile astea, acum nu îmi mai e frică să fiu singură. Nu îmi e frică să fiu lăsată în urmă. Nu îmi e frică să mă ridic și să plec din grup dacă mă plictisesc. Sunt ok pe cont propriu. Ba chiar, mă simt foarte bine singură, mai bine decât cu oameni cu care nu am nimic în comun.

Am învățat să nu mă mai învinovățesc pentru orice. Pentru felul în care mă vede lumea. Pentru felul în care interacționez awkward din cauza fricilor și overthinking-ului. Pentru faptul că nu toți oamenii sunt interesați de mine.

Sunt ok să șterg din cap conceptul ăsta: că, dacă oamenii mă percep ca „fată”, valoarea mea vine din faptul că băieții mă plac. Concept pus în capul meu care trebuie șters. Sunt o lesbiană masculină (sau ce tip sunt eu), iar valoarea mea nu depinde de oamenii care mă plac sau nu. Mai ales nu de băieți și fete straight.

Erasmusul, de fapt

Dacă ești curios, proiectul Erasmus s-a terminat cu bine.

Evident că au existat homofobi ascunși. Și a trebuit să explic zilnic oamenilor de ce ceea ce spun este misogin, homofob, sexualizant sau stereotipic. Și asta nu era jobul meu acolo, pentru că eram participantă, nu trainer. Dialogurile astea mă epuizau.

Așa că drumul meu prin trainingul Erasmus+ a fost mai mult decât confruntarea fricilor mele. A fost o dovadă a rezilienței mele. În ciuda grijilor despre „fit in”, am descoperit că sunt perfect ok cu mine și că valoarea mea nu e legată de percepțiile altora. E o realizare puternică. Una care te eliberează de nevoia de validare de la oameni care nici nu înțeleg, nici nu apreciază.

Și, în același timp, trainingul mi-a dat spațiu să fiu mai mult singură, să observ oameni pe care rar îi întâlnesc în bula mea queer. Așa am ajuns să fiu iar persoana în fața căreia alte persoane queer se deschid, în secret, pentru că nu se simțeau confortabil să facă asta în grup.

Așa mi-am reconfirmat ceva în care chiar cred: în orice grup, crede-mă sau nu, vor fi cel puțin două persoane. În cazul meu, inclusiv trainerul era queer, am aflat în ultimele două zile. Și poate cel mai frumos lucru de la final a fost șoptit la ureche de o fată din Bulgaria: „tu mă motivezi să fiu o femeie mai puternică.” Nu mă așteptam. Fata care mi-a spus asta, era percepută de mine ca o femeie minunată, puternică, frumos vulnerabilă și self-sufficient.

Atunci mi-am dat seama cât de ridicolă e frica mea de a fi rece cu fetele din jur. Pentru că mă tem de ceva ce nu mi s-a întâmplat niciodată.

Sosirea la cazare

Când am ajuns în satul de pe insula Sardinia, una dintre trainere, Martha, a venit să mă întâmpine. Aveam deja un feeling de la interviul anterior, bisexual vibes. Dar când am întâlnit-o, am uitat complet de asta.

Din momentul în care am urcat în mașină și până la venue am vorbit despre egalitatea de gen de pe insulă și despre cât de fericită este că sunt la trainingul pe care l-a organizat. Părea foarte nice și m-am simțit valorizată, am simțit o conexiune instant pe câteva valori.

Apoi i-am cunoscut pe ceilalți doi traineri, Mario din Bulgaria, un tip cu un look foarte straight, dar cu o energie copilăroasă (într-un sens bun), și Lucia, o fată spaniolă cu un zâmbet frumos și ochi incredibili de luminați.

Am ajuns în a doua zi a trainingului și am fost introdusă în grup când ei erau deja în activități. Evident că m-am uitat imediat la toți, sperând să prind vreo energie queer. Privirea mi s-a oprit pentru o secundă pe o persoană cu o energie mai feminină. Țin minte că avea elasticul alb de la pantaloni tras până sus, până la buric, lăsat la vedere. Cred că era Calvin Klein. Apoi m-am integrat în activități și am uitat de vânătoarea mea de persoane queer.

În prima zi am aflat și că stau în cameră cu două fete. Una nu mi-a plăcut din start, pentru că părea cam rude în activitățile de grup. Cealaltă era foarte loud și voia multă atenție, iar eu nu eram în starea să ofer. Singura mea grijă era: „sper să nu fie homofobe”, mai ales că ambele veneau din Bulgaria, o țară destul de homofobă. Țin minte că mi-am zis: „nu-ți programa cel mai rău scenariu; nu interpreta înainte să știi adevărul.”

Primele zile încă simțeam că sunt singura persoană queer. Dar nu mi-era frică să vorbesc despre orientarea mea sexuală, pentru că știam că ar trebui să fiu protejată de valorile Erasmus. Știam că pot raporta dacă cineva ar fi fost hateful.

Erasmusul în sine a fost interesant. Am întâlnit oameni cu care nu aș vorbi niciodată dacă nu era proiectul ăsta. Straight cis people care nu susțin egalitatea de gen. Oameni care cred că, dacă un copil vede o drag queen, sigur va fi gay. Oameni care susțin guvernul rus (dar, cum zic ei, nu războiul). Oameni cu interese și background-uri total diferite de ale mele.

Când am ajuns la conversații despre drepturile omului, am înțeles că uneori nu are rost să vorbești despre lucruri mari, egalitate, echitate, trans rights, gay rights, când unii oameni nu sunt nici măcar conștienți de lucruri de bază: cum să se informeze din surse credibile, nu din „un prieten de-al unui prieten al unui văr”.

Totuși, conversațiile astea au făcut ca trip-ul meu să fie mai valoros. Una dintre ele m-a apropiat mult de persoana cu elasticul alb, într-un fel queer. Miriam. Sau Murix, cum îi spun eu.

Spoiler! Nu eram singură

Până în ultima zi am aflat că nu eram singura persoană queer din proiect. Eram vreo cinci, de fapt. Și, bonus, două dintre trainere erau bisexuale.

OMG. Am avut double crush la acest Erasmus. Aparent, chiar și acolo unde îți pare că ești singurul queer din încăpere, mai așteaptă, la sigur mai sunt și alții. Doar că se tem mai mult ca tine.

Ce am învățat?

Dă-le timp. Oferă-le un spațiu sigur. Fii deschis(ă). Vorbește cu mândrie despre tine. Există fără să te ascunzi. Pentru că adevărul e simplu: queers are everywhere. Dar ne-au făcut să credem că suntem singuri. Și tocmai de asta ne e frică să fim deschiși.