Am fost la festivalului CineMai unde am avut posibilitatea să văd filmul regizorului grec Yorgos Lanthimos, Dogtooth. Filmul este o meditație brutală despre putere. Cine deține puterea, controlează narațiunea. Și când controlezi narațiunea, poți deforma realitatea în orice mod dorești. Exact asta face tatăl în Dogtooth, iar felul în care o face, m-a dus cu la patriarhat și la modul în care normele sociale sunt impuse fără a fi chestionate sau supuse la îndoială. Așa e normal, punct!

Filmul este compus din mai multe straturi. La suprafață, e un experiment ciudat despre o familie izolată, dar dedesubt se ascunde o critică a patriarhatului și a pericolului obedienței oarbe în fața a ceea ce se pretinde a fi adevăr sau normă de existență. Tatăl controlează narațiunea și prin asta distorsionează realitatea. Copiii sunt învățați lucruri greșite, iar realitatea lor este limitată la cei patru pereți ai casei, o piscină și o ogradă. Acest tablou m-a dus cu gândul la normele culturale și sociale pe care ni le impune patriarhatul, iar dacă îndrăznim să vrem să ieșim dincolo de gard, vom fi pedepsiți.

Cele patru personaje — mama, cele două fiice și băiatul — sunt prizonierii acestei „normalități” impuse de către tată. Cu toții suferă. Lanthimos creează o atmosferă de absurd și grotesc, tocmai pentru a sublinia cât de ridicole sunt, de fapt, aceste norme atunci când sunt împinse la extrem și acceptate fără niciun fel de reflecție critică. Dogtooth este, în esență, o comedie neagră despre supunere în fața normelor impuse pe care mulți dintre noi nu le punem niciodată sub semnul întrebării.

Lanthimos îți aruncă în față această realitate distorsionată și te forțează să reflectezi la propriile limite și la propriile „garduri”. Oare cât de mult acceptăm fără să punem întrebări? Oare câți dintre noi trăim în această „casă” metaforică, înconjurați de garduri invizibile, fără să îndrăznim să privim dincolo de ele?

Finalul filmului „Dogtooth” este deschis, ceea ce a lăsat pe mulți din sala de cinema nedumeriți. Pe mine, însă, m-a făcut să mă gândesc dacă este nevoie de un sacrificiu pentru a rupe aceste impuneri. Dacă credințele impuse sunt atât de bine ancorate în mintea noastră, eliberarea nu vine fără durere și renunțări. Așa cum personajele din film trebuie să sfideze tot ce știu pentru a descoperi ce se află dincolo de gard, la fel și în viața reală, depășirea normelor impuse de patriarhat sau de orice alt sistem de putere necesită curaj și o desprindere totală de „realitatea” impusă.

Filmul lui Lanthimos este un manifest al eliberării de sub jugul narațiunii impuse. Dacă îndrăznești să vezi dincolo de gard, poate vei descoperi că realitatea este mult mai vastă decât ți-ai imaginat. Dar pentru asta, trebuie să accepți că gardul nu a fost niciodată real. A fost doar o poveste bine spusă.

În drum spre casă mă întreb-am cât de mult suntem noi, ca societate, prizonierii unor concepte impuse, ale unor limite trasate de alții, fără să ne gândim că poate gardul este doar o invenție, o metodă de control. Lanthimos ne provoacă să ne imaginăm o lume în care avem curajul să trecem dincolo de bariere, să sfidăm narațiunea impusă și să descoperim ce este real cu adevărat.