Ca o tânără lesbiana dintr-o țară post-sovietică, Moldova anilor 2008-2010, nu aveam acces la canale media cu conținut inclusiv și cu viziuni tolerante. Ceea ce era arătat la TV erau filme și seriale despre dragostea dramatică dintre un băiat și o fata. 

Mă uitam și eu uneori la astfel de filme împreună cu sora și bunica, care erau fermecate de istoria de iubire dintre personaje, deseori plină de abuz. De exemplu, răpirea unei tinere fete de către un bărbat de la un altul, ca și cum ea era doar un trofeu. Acum analizând acele filme, cunoscând mai multe despre drepturile omului și influența media pentru o societate, nu sunt doar tristă, dar și furioasă. 

Mă înfurie cum astfel de povești erau prezentate ca fiind romantice, cum ni se servea ideea că iubirea înseamnă suferință, sacrificiu și că femeile nu au voie să aleagă pentru ele.

Primele semnale de identificare

Erau și unele seriale care îmi plăceau și mie, mai exact cele în care era măcar o persoană de gen femenin care era portretizată ca fiind curajoasă, puternică, independentă și fără dorința compulsiva de a căuta dragostea bărbaților. 

Unul din acele seriale pe care-l așteptam cu nerăbdare era Xena Regina Războinicilor. Atunci nu știam ce înseamnă să fii lesbiană, totuși mă regăseam extrem de mult în ceea ce reprezenta Xena. Simțeam și îmi doream să fiu ca ea. La TV erau scoase la montaj scenele lesbiene cu Xena și alte femei, am aflat despre acest lucru deja fiind adultă. 

Iubirea și frica

Prin 2009, mă îndrăgostisem de o fată la școală. Era un sentiment nou, dar în același timp atât de natural, de clar, încât nu mi-am pus nicio întrebare despre „corectitudinea” lui. Doar că, încercând să înțeleg ce mi se întâmplă, căutând răspunsuri, am dat peste termenul „lesbiană” – un cuvânt care, în viziunea multora, era asociat cu ceva murdar, o perversiune, o abatere de la „normal”.

Nu înțelegeam cum putea fi greșit ceva atât de frumos, atât de real? Cum puteam simți iubire și, în același timp, vină? Sentimentele mele nu răneau pe nimeni, nu provocau rău nimănui, și totuși simțeam că trebuie să mă ascund, că ceea ce era în inima mea era ceva interzis.

M-a lovit o frică paralizantă. Dintr-o dată, eram diferită într-un mod periculos, într-un mod care trebuia ascuns. Dacă lumea ar afla, m-ar izola. Dacă părinții mei ar afla, aș deveni o problemă. O boală care le provoacă durere.

Oricât de mult aș fi vrut să resping acest adevăr, aceste sentimente, ceea ce simțeam era acolo, real, viu.

Fetișizarea iubirii lesbiene

Cuvântul lesbiană era descris ca o fantezie sexuală a bărbaților. Nu era despre dragoste dintre femei, ci despre pornografie. Mai circula ideea că fetele ar avea comportament lesbian pentru a atrage atenția bărbaților. Sigur că nu îmi puteam permite să mă identific cu un cuvânt atât de murdar și sexualizat. Sentimentele mele față de fete nu erau despre dorința de a atrage atenția bărbaților, cu atât mai mult nu despre pornografie.

Asta face parte dintr-un fenomen mult mai larg de dezumanizare a iubirii lesbiene prin stereotipuri, o metodă prin care heteronormativitatea și anume patriarhatul încearcă să transforme ceva real și autentic într-o iluzie creată pentru a servi perspectiva masculină. Așa că lesbienele fie sunt șterse complet, fie sunt reduse la obiecte sexuale pentru plăcerea bărbaților, fie sunt condamnate la tragedie. 

Fiind nevoită să-mi ascund identitatea, media era unica platformă unde îmi puteam găsi reprezentarea. Societatea în care cresteam nu era un loc în care puteam să mă simt liberă cu identitatea mea pe care începeam să o descopăr. De aia după școală veneam acasă și cu mare atenție, căci nimeni nu trebuia să vadă ce caut la calculator, căutam totuși ceva ce imi reprezinta sentimentele, o istorii de dragoste, nu pornografie, între fete, femei sau gay. 

Pe de o parte, eram atât de entuziasmată când găseam o reprezentare pozitivă, ceva care îmi valida sentimentele. Pe de altă parte, imediat mă lovea realitatea, societatea îmi spunea că sunt o „boală”, iar asta mă făcea să simt dezgust față de mine însămi.

În fine, așa am dat de videoclipul trupei t.A.T.u. În acel clip, două fete adolescente se sărutau după un gard, sub ploaie, în timp ce oamenii le priveau ca la teatru, cu ochi plini de judecată. Cântau despre cum iubirea lor nu este înțeleasă și acceptată de către societate. „Totul e decis – au închis ușa în urma noastră” (Всё решено – за нами замкнули дверь).

Cel mai tare emoționat momentul în care vocea fetei mai nu plângea cântând „Mamă, tată, iertați-mă” (Мама, папа, простите). Simțeam acel vers cu tot sufletul meu, căci suna ca propriile mele gânduri. Simțeam că ar trebui să îmi cer iertare pentru cine sunt, că ceea ce simt e ceva interzis, ceva ce le-ar provoca rușine părinților mei. Ca și cum iubirea pe care o simt e vina mea, greșala mea, pe care trebuia să o car cu mine, ascunsă de ochii lumii.

O lungă perioada navigam în internet pentru a înțelege dacă aceste doua fete chiar sunt împreună. Am privit toate interviurile și am citit tot ce spuneau și fanele lor. Cred ca într-un moment chiar devenisem obsedată. Aveam o mare speranță că ele totuși să fie un cuplu real. Mă bucura idea că fiind un cuplu lesbian sunt îndrăgite de mulțime și sunt fericite. 

Ulterior am aflat că nu erau un cuplu, că săruturile lor erau forțate de un producător dornic de scandal. Dezamagire. Sperasem că iubirea dintre două fete putea exista fără să fie un spectacol. Apoi a venit convingerea că lesbienele nu erau văzute ca oameni, ci că fantezii fabricate pentru bărbați. Toate astea au dus la furie – pentru că, atunci când căutam reprezentare, tot ce găseam era fie fals, fie tragic, fie filtrat prin ochii patriarhatului. 

Și totuși, piesa a rămas cu mine. Indiferent de intențiile producătorului, ea a pus în cuvinte ceea ce simțeam la moment. 

Tragedia ca normă: Povestea lesbienelor în filme

Continuam să caut istorii lesbiene. Uneori găseam, pe youtube sau alte website-uri câte un film scurt sau un fragment cu prezența interacțiunilor lesbiene. Dar nu erau filme care să reprezinte un interes local, de aia nu erau traduse în rusă, de romană nici nu spun. 

Filme care erau traduse în rusă, dublate de o singură voce, deseori de un bărbat, erau cele care portretizează lesbienele ca ceva exotic și mereu aveau un final dramatic,  moarte sau internări în clinici de psihiatrie.

În „Lost and Delirious” (2001), portretizarea cuplului Tori și Paulie urmează un tipar tragic, des întâlnit în reprezentările lesbiene din media. Când presiunea socială devine insuportabilă, Tori cedează normelor impuse de familie și societate, alegând să-și nege iubirea. Ca rezultat Paulie este prezentată ca pierzându-și complet mințile în urma respingerii.

Pe tot parcursul filmului, Paulie este reprezentată ca fiind aproape posedată de sentimentele ei, ceea ce duce la stereotipul că lesbienelor sunt abuziv obsesive. Ea devine din ce în ce mai instabilă și agresivă. Momentul culminant este atunci când Paulie, incapabilă să accepte realitatea și respingerea, alege să își pună capăt vieții. Scena sinuciderii sale este una dramatică, intensă, în care ea se aruncă de pe acoperiș, cu brațele întinse, mimând un zbor disperat. Iată o clasică poveste queer care se încheie cu moartea. Ceea ce alimentează o idee dăunătoare – lesbienele sunt condamnate fie la nebunie, fie la moarte, fie la o viață de suferință. 

În această căutare disperată de reprezentare pozitivă, am început să explorez dincolo de filmele traduse în rusă. Așa am descoperit limba spaniolă, care domina în acel moment producțiile cu povești lesbiene mai diverse, mai umane, mai puțin legate de ideea tragediei.

Unul dintre primele exemple de reprezentare pozitivă pe care l-am descoperit în media de limbă spaniolă a fost povestea dintre Pepa și Silvia din serialul spaniol Los Hombres de Paco. Relația dintre Pepa și Silvia a fost una dintre primele povești lesbiene pe care le-am văzut evoluând cu naturalețe, fără să fie redusă la fantezia bărbaților sau la un simplu obstacol narativ.

Pepa și Silvia nu erau prezentate ca niște femei „pierdute” care trebuie să se „corecteze” printr-o relație heterosexuală, nici ca niște victime care trebuie să fie pedepsite pentru iubirea lor. Relația lor era plină de momente frumoase, de complicitate, de afecțiune sinceră și, pentru o bună parte a serialului, de normalitate, ceva ce vedeam rar în alte producții. 

Îmi amintesc cât de important a fost pentru mine să văd o poveste în care două femei puteau fi fericite împreună, în care iubirea lor nu era doar un pretext pentru dramă sau pentru un final tragic. Până când, desigur, a venit finalul. La fel ca multe alte povești lesbiene, Pepa și Silvia nu au scăpat de soarta tragică impusă de scenariști. Chiar în ziua nunții lor, Silvia este împușcată și moare în brațele lui Pepa. 

Lipsa limbajului și a vizibilității în limba română

În limba romană nu găseam informații despre dragostea dintre persoanele de același sex, de aia credeam că nici nu există, că sunt unica. Faptul că nu era vizibilitate pozitivă m-a afectat enorm. Chiar și acum simt efectele, resimțind uneori rușine și mai ales frică. 

Mă afectat așa de mult lipsa vizibilității pozitive încât teza mea de licență am scris-o pe tema „reprezentarea persoanelor lgbt in media și cum afectează percepția persoanelor lgbt asupra viitorului lor.”

În ciuda tuturor acestor obstacole am ajuns aici. Am ajuns să știu că ceea ce simt nu e greșit. De asta trebuie sa invingem rușinea impusă de alții. Valoarea noastră nu vine din cum ne percep alții sau din acceptarea lor. Noi simtim, știm ce simțim și suntem puternici pentru a ne apăra dragostea și drepturile. Nimeni, niciodată, nu are dreptul să ne modeleze după fricile și rușinea lor. 

Mesaje-cheie pentru cititorii queer

  • Nu ești singură, chiar dacă uneori pare așa.

Știu cât de greu poate fi sentimentul de izolare, mai ales când nu ai în jur pe nimeni care să te înțeleagă. Dar chiar dacă fizic nu ai oameni care să te susțină, comunitatea există. Există la Queer Café, unde poți fi tu fără frică, pe Bang Bang, unde te poți regasi în povești, la centrul Genderdoc-M acolo unde găsești sprijin legal, comunitar, medical și psihologic. 

  • Nu ești greșită.

Dacă ai crescut într-un mediu unde nu ai avut acces la o reprezentare pozitivă, e ușor să internalizezi rușinea și să simți că „ceva nu e în regulă” cu tine. Dar tu nu ești o greșeală, nu ești un defect. 

  • Permite-ți să iubești

Pune-te pe primul loc. Nu ești aici ca să te sacrifici pentru liniștea altora. Nu meriți să îți anulezi existența doar pentru că cineva nu e pregătit să o accepte. Suferința și sacrificiul de dragul celor pe care te temi să îi jignește nu te vor duce nicăieri. Doar la regrete. Ai dreptul să trăiești, să simți, să iubești. Și nimeni nu ar trebui să îți ia asta.

  • Explorează și iubește-te.

Nu ai nevoie de permisiunea nimănui pentru a fi cine ești. Nu trebuie să îți ceri scuze pentru ce simți. Ai dreptul să-ți trăiești iubirea, corpul, dorințele, fără frică. 

  • Mergi la terapie pentru a scăpa de rușine și frică.

Dacă ai crescut într-un mediu în care ai fost învățată că iubirea ta este greșită, e normal să porți în tine urmele acelei rușini și frici. Dar ele nu sunt ale tale. Ele sunt ale societății care te-a făcut să crezi că trebuie să te ascunzi. Terapia nu înseamnă că ești „defectă”, ci că ai dreptul să te vindeci, să îți iei spațiul pentru a te înțelege și pentru a învăța să trăiești fără să te simți vinovată pentru cine ești.