14 Ianuarie 2025 – Jurnalul Gay

Pe 30 decembrie am fost amenințat cu moartea în comentarii la o postare de pe Instagram. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă izolez și să nu spun nimănui despre asta.

Mă înșelasem atunci când am crezut că, după ce la 18 ani am trecut prin outing, după lansarea Bang Bang și câțiva ani de terapie, sunt imun la discursul de ură. Comentariile – „vãi pidarasule te mai văd o dată in Micläuseni te pitusãsc nahui îti fut un pizdon îti fut saltaru” și „te calc cu mașina nah” – mi-au arătat că niciodată nu poți fi suficient de puternic în fața urii. 

De ce m-am izolat? 

Eram pe plajă atunci când am văzut comentariile. Cuvintele citite m-au străpuns, lăsând o durere în inimă. M-am blocat pentru câteva minute. Am vrut să-i spun Albinei, dar m-am oprit. „Nu e cazul să-i stric dispoziția,” mi-am zis. De fapt, evitam emoția de vulnerabilitate, pentru că așa am fost învățat ca persoană gay: în fața amenințărilor, tot eu sunt vinovat.

La 17 ani, atunci când părinții mei au aflat că sunt gay, prima lor reacția a fost să mă învinovățescă. La 18 ani orientarea mea sexuală a fost expusă fără acordul meu pe internet, fiind șantajat să dau bani, poliția nu a făcut nimic. Eu eram de vină pentru că „nu sunt normal.” Atunci nimeni nu m-a întrebat cum mă simt cu adevărat. Durerea mea a fost negată și pusă pe umerii mei. Adolescentul de atunci a înțeles că, fiind gay, merit asta. 

Acum, ca să mă protejez, în loc să cer ajutor, m-am izolat, ca atunci la 17 ani. Să admit că sunt rănit și să cer ajutor a trezit în mine frica de respingere. Vechea traumă a ieșit la suprafață.

De ce mi-a luat așa mult timp să cer ajutor? 

Pentru că există în mine o parte care mereu a fost judecată, respinsă pentru că sunt gay, și care crede, chiar și acum, că merit să fiu tratat astfel. Asta face homofobia: persoanele LGBTQ+ ajung să creadă că sunt de vină pentru ce li se întâmplă. 

Am ezitat să merg la poliție, deși eram conștient că aceste comentarii contravin legii. Doar după ce Angelica Frolov mi-a zis că trebuie să depun o plângere, am făcut-o. Nu a fost deloc ușor. Încă nu mă simt în siguranță să discut cu ofițerul de poliție, dar am ales să depășesc acest tipar de comportament, pentru că astfel agresorii câștigă. 

E greu să cerem ajutor, mai ales când toată viața am fost respinși și marginalizați. Dar dacă nu ne apărăm drepturile, nimeni nu o va face. 

După ce am ieșit de la sectorul poliție, în drum spre casă, am avut un gând. Când cineva instigă la ură sau amenință, își neagă propria umanitate. Urând, te urăști pe tine. Eu aleg să iubesc. Să mă iubesc. Pentru că iubirea de sine îți dă putere atunci când alții vor să te reducă la tăcere. 

Fiți iubire! Xoxo, până data viitoare!