Pe 12 August a fost ziua mea de naștere. Fiind ziua în care am apărut pe lume, am decis să-mi bucur copilul interior. Așa că, pe lângă felicitări, me time, cadouri, gânduri existențiale de genu: ce am reușit să obțin la 25 de ani, surprize și la mulți ani-uri pentru bifă, am decis să recreez o amintire frumoasă din copilărie. 

Împreună cu prietenx mei superbi, Franz și Marina am mers la Andy’s Pizza de lângă Teatrul de Operă și Balet „Maria Bieșu” pentru a sărbători într-un mod meta ironic ziua mea de naștere, fix ca în copilărie: cu pizza Rancho pe blat gros, o porție de cartofi asorti și milkshake de ciocolată.

“Nu, nu avem prize în local”

După ce ne-am plimbat vreo cinci minute prin local ca să alegem cea mai bună masă, am luat loc. De noi s-a apropiat chelnerul Dan. Franz avea telefonul descărcat, de aceea a întrebat chelnerul unde poate găsi o priză pentru a-și încărca telefonul. Răspunsul a fost unul rece și laconic: nicăieri, nu-i priză. Credeam că nu am auzit bine sau că el nu ne-a înțeles, sau ambele variante în același timp, așa că am mai concretizat încă o dată. Răspunsul primit a fost similar de absurd. Da, auzisem corect – nu există nici o priză în Andy’s Pizza.

Ne-am uitat confuzi unul la celălalt și nu prea credeam în cele auzite. Simțeam că ceva nu este în regulă cu atitudinea chelnerului, dar nu am dat mare importanță acestui fapt din start. Totuși am venit într-un loc familial pentru a recrea o amintire din copilărie.

Imediat mi-a apărut gândul: ce-ar fi dacă întrebăm alt chelner despre priză? La doar două minute distanță de la primul răspuns negativ, telefonul era la încărcat, iar Dan, chelnerul nostru începea să facă o diferență din ce în ce mai mare între felul în care deservea masa noastră și cea de lângă.

De la bucurie la discriminare

Chelnerul nici pentru o secundă nu a încercat să-și ascundă atitudinea disprețuitoare. De-a lungul serii, Dan ne aducea farfuriile, șervețelele, tacâmurile și mâncarea, pe care le lăsa indiferent, și fără vreun cuvânt, la colțul mesei, iar noi trebuia să facem jobul în locul lui: să aranjăm frumos masa de sărbătoare. 

Atitudinea lui față de masa vecină era alta, unde, stereotipic vorbind, erau două fete care arătau heteronormativ. Pe tot parcursul serii observam cum fetele aveau parte de o deservire diametral opusă: cu amabilitate, comunicare și întregul pachet de chelner care vrea și tips-uri. 

Eu eram confuză de această atitudine și nu înțelegeam de unde vine diferența. Până la urmă, la fel ca și la masa vecină, stăteau trei clienți care au venit pentru a lua cina într-un local. Ce ne făcea diferiți în a fi tratați în acest fel? Pălăria mea de culoare galbenă? Accesoriile Marinei? Sau poate outfit-ul lui Franz, care era îmbrăcat în fustă, chipiu, cămașă și pantofi? 

Clar este că toată seara, majoritatea chelnerilor ne aruncau priviri lungi și insistente, arătau unul către altul cu degetul spre masa noastră. Atunci când Franz ieșea la fumat, doamnele de la bucătărie scoteau capul în sală ca să-i vadă fusta. Toate astea în timp ce pe fundal se auzea piesa Rush de Troye Sivan.

Experiența cu chelnerul Dan, reflectă, din păcate, cum fusta poate schimba atitudinea unui moldovean. Ulterior am aflat că Franz nu era uimit și se aștepta la asemenea situație, el ciocnindu-se zilnic cu astfel de atitudine. Pentru mine totuși este revoltător că în Chișinău ești discriminat dacă ai curajul să-ți exteriorizezi felul de a fi,  iar dacă te îmbraci un pic diferit de cât se consideră normalitate, vei fi tratat cu inferioritate.

Tot ce mi-am dorit era să recreez acea amintire din trecut, și să fiu tratată cu demnitate (totuși sunt un client), nu să fac față atenției insistente care venea din prejudecăți și stereotipuri, și care ne-a făcut să nu ne simțim în siguranță.

Sărbătoarea a eșuat! Am decis să plecăm și în scurt timp am cerut nota de plată și cartea de reclamații. În același stil, plin de indiferență și dezgust, după ce am achitat și nu am primit bonul fiscal, Dan ne-a trimis după cartea de reclamații, zicându-ne peste umăr: „puteți să o luați de la bar.”

În schimb la bar, am fost întâmpinați cu zâmbete și râsete. La solicitarea noastră repetată de a primi cartea de reclamație, barmanul pe un aer de superioritate m-a întrebat: Pentru ce?, iar Dan s-a interesat: Da’ ce veți scrie? Pe un ton amabil am zis: „nu vreau să cer a treia oară, vă rog să-mi dați cartea de reclamații”, la care Dan a zis: ce o să-ți fie dacă o să ceri a treia oară?

Aroganța și agresivitatea lor a dispărut atunci când am menționat că voi filma acest dialog, în cazul în care nu mi se oferă cartea de reclamații. A patra oară a fost cu succes. 

“O seară minunată în continuare”

Surprizele au continuat în acea seară. În timp ce scriam în cartea de reclamații pe fundal a început să cânte La mulți ani (pentru altcineva). La final, după ce am relatat situația, am înțeles că avem nevoie să indicăm numărul bonului fiscal. Pentru că nu eram siguri exact ce număr trebuie indicat, am apelat la ajutorul lui Dan, care din treacăt ne-a zis că nu știe. Totuși, într-un minut a revenit indicând un număr la întamplare.  

Nu prea am fost convinși de: “cred că acesta” și am mers la bar să verificăm. Acolo nu era nimeni și așteptând, de noi s-a apropiat un alt chelner, care ne-a explicat pe un ton amabil ce trebuie să facem și ce număr să indicăm.

Surprize! Surprize! Dan nu ne dăduse bonul fiscal, după achitare, ceea ce făcea imposibil înregistrarea reclamației noastre. Nu mai menționez aici că este ilegal să nu oferi bonul fiscal clientului și că a încercat să ne inducă în eroare, arătând un număr greșit pe un bon greșit.  Până la urmă am primit bonul fiscal boțit, scos din urna de gunoi, reușind să înregistrăm reclamația.

Andy’s 25 de ani împreună

Am venit la Andy’s Pizza cu dorința de a recrea o amintire caldă din copilărie, dar în loc să ne petrecem timpul bine și vesel, am petrecut două ore într-o atmosferă ostilă, neprietenoasă și lipsită de respect. 

Peste două zile am văzut pe Instagram un reel cu acel chelner, Dan, care ne așteaptă cu drag la Andy’s, iar în fiecare a doua postare se menționează despre atmosfera de ospitalitate, căldură și prietenie pe care o simți când vizitezi restaurantele Andy’s. 

Mă întreb acum pe cine oare așteaptă cu drag rețeaua de restaurante Andy’s? Și cum ar trebui să arăți, pentru a fi deservit cu respect?