MARIN PAVLESCU: „Unii cred că orientarea sexuală e ca o haină – o îmbraci, o dezbraci, astăzi ești homosexual, mâine ești heterosexual, poimâine – bisexual. Nu e așa” 

„Au trecut două săptămâni și despre orientarea mea sexuală s-a aflat. Ca să înțelegi, toată unitatea militară, 600 de militari și 100 de ofițeri. A început intimidarea…”

„Țin minte cum o dată, la duș, ofițerul de serviciu s-a apropiat de mine și a început să mă înjure, să mă discrimineze. În acel momentul mă simțeam umilit și la un nivel foarte, foarte jos, de parcă își ștergea picioarele de mine… Și îmi spune: „Pune mâna la penisul lui”, se referea la alți militari de acolo, sau: „Apleacă-te! Fă-i ce-ți place ție”.

„Am fost urmărit până la bloc, înjurat sau scuipat. Mi s-a întâmplat să fiu dat afara din troleibuz de o taxatoare. Primesc mesaje denigratoare și amenințări pe rețelele de socializare, apeluri dubioase noaptea târziu”.

Deși a trecut aproape un an de când, din cauza unei singure persoane din Armata Națională, viața lui Marin a devenit un calvar, autoritățile așa și nu au identificat responsabilul. 

În ce mod s-a schimba viața lui de atunci, ce preț poate avea curajul și cum imaginea unei instituții publice este mai presus decât demnitatea umană aflăm într-un interviu exclusiv oferit de către Marin Pavlescu redacției noastre. 

Totul a început atunci când Marin a hotărât să i se destăinuie mamei sale. 

Marin: Cu o zi înainte de a pleca la armată, eu i-am făcut cunoștință mamei mele cu fostul meu prieten, cu care eram atunci în relație. În timp ce făceam serviciul militar, ea venea la mine în vizită și îmi spunea că poate o să fie bine, poate o să-mi găsesc pe altcineva… Nu m-a acceptat. În general, oamenii cred că orientarea sexuală e ca și o haină, o îmbraci, o dezbraci – astăzi ești homosexual, mâine ești heterosexual, poimâine – bisexual. Din păcate, lucrurile nu stau așa. Eu am încercat să o conving pe mama să aibă discuții cu psihologul. Este un grup de suport pentru părinți la GENDERDOC-M care poate să-i explice toate aceste lucruri.

A urmat prima undă de șoc în viața lui Marin: departe de casă, departe de persoana iubită, el trebuia să facă față stresului de a se afla într-un mediu nou și neprietenos, precum și neacceptării din partea familiei. Totuși, calvarul a început atunci când, la un moment dat, iubitul său de atunci i-a spus la finalul unei conversații telefonice că-l iubește. Ulterior, s-a dovedit că totul era înregistrat. 

Marin: În armată nu ai posibilitatea să deții un telefon pentru a suna acasă. Doar o dată în săptămână, timp de 5 minute, poți să vorbești cu cineva. Telefonul îți este acordat de către ofițerul de serviciu sau de către altă persoana responsabilă și e telefonul lui personal. În majoritatea cazurilor, responsabilul activează speaker-ul, pentru ca el să audă tot ce vorbești, să nu cumva să divulgi vreun secret militar. Sunt cazuri când unii superiori nu ascultă conversațiile private, dar formează numărul, blochează telefonul, iar tu nu ai posibilitatea să îl deblochezi. Așa s-a întâmplat și în cazul meu. Eu i-am spus că sun unui prieten, pentru că nu puteam să-i spun că-mi sun iubitul. Eu nu am știut că acea conversație se înregistrează. Nu am fost anunțat. O făceau fără acordul meu. Am vorbit cu iubitul meu cu care nu vorbisem de mai mult de două săptămâni. În prima săptămână o telefonasem pe mama ca să o anunț unde sunt, cum sunt, că totul e bine. Au trecut două săptămâni și despre orientarea mea sexuală s-a aflat. Ca să înțelegi, toată unitatea militară, 600 de militari și 100 de ofițeri. S-a început intimidarea. Militarii aceea mai bătrâni, dezi, așa le spunem, au început să mă înjure. 

Vasile:  Cât timp a durat acest comportament? Câte luni?

Marin: Asta s-a întâmplat timp de cinci luni jumătate. Până eu am decis să nu mă întorc din concediu și să lupt.

Vasile: Deci calvarul ăsta a durat cinci luni, timp în care ei…

Marin: Cinci luni jumate, cam atât a durat. În fiecare zi eram batjocorit, erau zile în care am fost lovit. În mass-media au fost mediatizate doar câteva cazuri, la care eu am avut probe. Așa am stabilit cu avocata. Am vorbit doar despre cazurile unde aveam probe că am fost lovit și că a fost aplicată violența fizică. Dar din păcate, în realitate, au fost mai multe cazuri de violență, pur și simplu ele nu pot fi dovedite prin probe.

Vasile: A fost cineva care din toată unitatea militară te-a ajutat, te-a susținut?

Marin: Nu. Eu m-am adresat la psiholog din prima zi când am aflat. Psihologa mi-a spus că deja știe despre asta: „A я уже знаю об этом” (Eu știu despre tine). Am întrebat de unde. Mi-a spus că din înregistrarea telefonică „Запись гуляет по бригаде” (Înregistrarea circulă prin unitate). Eu nu știam cine a înregistrat conversația, pentru că în timpul acela am luat telefonul de la mai mulți ofițeri. Deși am indicat la poliție perioada și de la cine am luat telefonul, așa și nu am primit nici un răspuns nici până în ziua de azi.

Vasile: Ofițerul care a înregistrat conversația nu a fost identificat?

Marin: Am fost audiat la poliție de două ori, dar nu am primit niciun răspuns până acum. Înțelegi, au trecut deja circa 8 luni, sau cât? și nici un răspuns n-am primit. Din noiembrie 2021 până acuma nu au fost identificat.

Puțini știu că Marin a revenit în acel calvar de două ori după concediile sale și abia a treia oară a hotărât să facă coming out-ul. În acel moment din viață, el avea de ales din trei opțiuni. Prima: să nu revină și să fie acuzat de dezertare, cu perspectiva de a fi închis pe cinci ani. Doi: la fel, să nu revină, să fie acuzat de dezertare, dar în cel mai bun caz să fie amendat cu o sumă de aproximativ 45 de mii de lei. Trei: să revină, să îndure totul plin de curaj, cu gândul că superiorii se vor implica și îl vor susține. Marin a ales să fie curajos. „Nu aveam, știi, gânduri de a mă eschiva de la serviciul militar…”

Marin: Eu mergeam la psihologul din unitatea militară. Îi povesteam tot, cine mă înjură, cine mă lovește. Ea îmi spunea că, din păcate, nu este posibil de rezolvat nimic: „Rabdă, nu este mult – un an de zile”. Mi-a spus că dacă o să mă transfere într-o altă unitate, o să indice motivul orientării sexuale și o să-mi fie încă și mai rău ca aici. „Aici, cât de cât, beneficiezi de serviciile unui psiholog”. În plus, dacă eram transferat într-o altă unitate, era și problema cu distanța. Unde să mă transfere? La o sută sau două sute de kilometri? Și așa mama mea venea din Rezina la mine și făcea aproximativ o sută de kilometri până aici. Fostul meu iubit, din altă parte, de la sud, la fel.

Marin a răbdat cinci luni umilințele din unitate, convins că nu rămânea mult și va fi liber. 

Marin: Țin minte cum o dată, la duș, ofițerul de serviciu s-a apropiat de mine și a început să mă înjure, să mă discrimineze. În acel momentul mă simțeam umilit și la un nivel foarte, foarte jos, de parcă își ștergea picioarele de mine… Și îmi spunea: „Pune mâna la penisul lui!”, se referea la alți militari de acolo, sau: „Apleacă-te, fă-i ce-ți place ție sau altceva ce faceți voi acolo!”.

Vasile: Cum acționau ceilalți militari în aceste situații?

Marin: Ei nu puteau să spună nimic, pentru că ofițerul de serviciu le era superior. Ce o să-i spună? El are grad. Acolo, dacă nu te subordonezi ofițerilor, ești pedepsit, răspunzi înapoi – ești pedepsit. E aplicată forța fizică, dedovșina. Ei spun că acum dedovșina nu este, dar se practică încă în armată, eu m-am convins. 

Vasile: „Dedovșina” însemnând ce?

Marin: Militarii care au mai mult de jumătate de an în armată, se numesc „dedz”( bătrâni), așa li se spune. Păi iată ei, fiindcă au trecut deja prin umilință și violență din partea celor mai vechi, își permit îi să lovească pe cei noi. Lovitura sub coaste se numește o „pivă” (o bere). „Un chips” este lovitura în zona capului, cu cozorocul chipiului. Iar dacă te lovește în zona spatelui, pe lângă coaste, se zice ca te-au servit cu o plăcintă cu „șîbioncă” (pietriș), pentru că o simți tare din cauza loviturii cu forță. Se mai aplică și lovituri peste nas cu pastă de la pix , o întind tare și îți dau peste nas. Asta se numește „chipăruș”. 

Vasile: Te-ai întors de două ori. A treia oară ce s-a întâmplat, de ai hotărât să nu te mai întorci și să-ți asumi, de fapt, unul din cele două scenarii de mai sus? Din cele povestite de tine, simt durere și furie în același timp și vreau să te înțeleg… Eu, spre exemplu, nu mă întorceam înapoi din prima dată. Spune-mi ce s-a întâmplat de ai hotărât să procedezi astfel?

Marin: Eu nu am vrut să mă eschivez. Uite, din aprilie până în septembrie eu am fost cu toți în brigadă, în aceeași unitate, pe același etaj cu soldați. Eu am răbdat discriminarea, faptul că mă numeau pedofil. În septembrie eu am fost mutat în calitate de ajutor la punctul medical. Aveam alte obligațiuni și alt grafic de a merge la masă, pentru a nu mă întâlni cu ceilalți soldați. Eram izolat, din motiv că a fost aplicată forța fizică asupra mea de câteva ori și aveam leziuni, iar mama mea a aflat despre asta de la fostul meu prieten care a venit la mine și a văzut că aveam vânătăi. Mama a sunat la ofițeri și a întrebat de ce se întâmplă asta, a încercat să clarifice situația. Ei i-au spus că au fost întreprinse măsuri cu persoana respectivă, care m-a lovit, dar în realitate, nu a fost întreprins nimic. De fapt, comandantul de brigadă a decis cu psihologa să mă transfere în punctul medical. M-au internat, m-au transferat… Eu numesc internat în punctul medical. Acolo nu aveam posibilitatea să merg la psiholog. Responsabilul îmi spunea că psihologul este ocupat, că „Da’ ce-ți trebuie ție?”; „Tu prea des mergi la psiholog.”; „Nu cred că tu ai nevoie.”; „Te simți destul de ok, ești viu, tot ok – nu s-a-ntâmplat cu tine nimic.”, „Pavlescu, tu prea des mergi la psiholog.”, „Văd că nu ai murit, ești viu – tot ok, o să mai rabzi”. Uite așa în decurs de două săptămâni eu am fost izolat și nu am putut să mă adresez la psiholog.

Vasile: A fost acesta momentul de cotitură pentru tine? 

Marin: Circa o lună, cât am fost în punctul medical, nu am putut suna acasă. Am reușit să sun pe ascuns, mai sunt telefoane ascunse de soldați și trebuia să dai ori bani, ori țigări. Și uite că în septembrie, atunci a fost momentul acela când eu am avut tentative de suicid, și ele au fost trei. Le țin minte foarte bine. 

Prima tentativă – nu au întreprins nicio măsură, doar psihologa a vorbit cu mine. A doua tentativă de suicid – eu mi-am tăiat venele – au pus bandaje, dar mi-au zis așa: „De ce faci tu asta? Pe tine nu o să te ajute la nimic”; „Dacă o să te trimitem la psihiatru, o să vadă că tu ești destul de sănătos și faci asta doar din faptul că tu ești discriminat aici și treci prin așa calvar, adică că ești gay”, și eu le-am spus că m-am săturat de viață.

Vezi AICI unde te poți adresa după consiliere și asistență psihologică, dacă ai gânduri suicidale

Timp de aproape jumătate de an, viața lui Marin s-a petrecut într-un loc închis, ostil, cu sute de militari care-i știau secretului și care îl umileau pentru că simte și iubește diferit decât ei. 

După a treia tentativă de suicid, mama lui Marin s-a simțit rău, dar a refuzat să se interneze în spital și, fiind singură, medicul de familie a insistat ca el să vină acasă să o îngrijească. Astfel, lui Marin i s-a acordat un concediu suplimentar de urgență, de cinci zile. Mergând acasă, Marin și-a dat seamă că vitejia lui poate avea un preț prea mare și, pentru prima dată, s-a gândit că nu mai poate să se întoarcă în acel mediu.

Marin: M-am gândit. Eu ori o să-mi tai venele, o dată și pentru totdeauna, ca să nu mă mai chinui, sau încerc să mă clarific cu situația aceasta. Am ajuns la faptul că eu nu vreau să mor, vreau să-mi continui viața. Nu merită să-mi iau zilele din motiv că acolo sunt bătut, sunt înjurat de soldații și ofițerii care nu înțeleg de ce eu simt așa cum simt și mă discriminează și mă lovesc. Am decis că eu o să acționez. Voiam să mă adresez la poliție, dar știam că poliția nu este tolerantă. Știam despre Centrul de informații GENDERDOC de mai demult și uite așa m-am adresat la dânșii, cu speranța că ei mă vor ajuta să clarific situația. Am sunat. Asta era în a treia zi de concediu. Au reacționat foarte rapid. Am beneficiat de asistență psihologică și juridică. A doua zi după ce am sunat, eram deja în patra zi de concediu, am venit la Chișinău. Avocata mea, Doina Ioana Străisteanu, a luat legatura cu ministrul Apărării, Anatolii Nosatîi, a explicat care e situația, dar ei știau despre cazul meu.

Vasile: Se știa la minister? Ministrul știa?

Marin: Exact! El știa. Îți spun în ce context. Când am venit acasă a treia oară în concediu, psihologa din unitatea militară, mi-a scris așa un mesaj. Eu țineam legătura cu ea, ea mi-a dat numărul ei în caz de urgență. Și eu am luat legătura cu dânsa ca să aflu cine e persoana care a făcut înregistrarea fără acordul meu. Ea mi-a scris un mesaj pe Viber. Textul mesajului o să-l țin minte toată viața. Mesajul suna așa: „Во благо вам обоим, присылайте фотографии, чтобы когда вам было много лет, примерно 100, было что вспомнить. И надеюсь что будут светлые моменты в вашей жизни”. („Spre binele vostru, trimiteți fotografii, ca atunci când veți avea mulți ani, cam 100, să aveți ce vă aminti. Și sper că vor fi momente luminoase în viața voastră”. Trad. din rusă, n.r.)

Vasile: Să-i transmiți ei poze?

Marin: Sincer, eu m-am simțit obligat. Mesajul dat, cred că orice psiholog o să-l descifreze că asta e ca o obligație. Și eu i-am transmis trei poze cu fostul meu iubit, cum suntem în doi, sunt poze cum noi ne sărutam. Pozele respective ea le-a transmis Ministrului Apărării, fără acordul meu, în ziua când eu am făcut coming out-ul, pe data de 9 noiembrie 2021, cu o zi înainte de sfârșitul concediului meu, după care trebuia să revin în unitate. Ea a transmis fără acordul meu informația despre fostul meu boyfriend: câți ani are, de unde este etc. către ministrul Apărării. Prima discuție a fost ok. Credeam că el o să rezolve situația și eu o să mă pot întoarce în brigadă, unde o să-mi continui serviciul militar în siguranță. Credeam asta. După a doua discuție telefonică, ministrul Apărării a sunat-o pe avocată și a avut următoarea retorică: „Știți că domnul Pavlescu este în relație cu un minor?”.

Dintr-o dată imaginea instituției devenea mai importantă decât demnitatea unui om. Dintr-o dată, responsabilitatea era toată pe umerii lui Marin, care a devenit „dezertor”, pentru că nu a vrut să se mai supună pericolului. Atunci el a hotărât să-și facă dreptate și să înfrunte sistemul.  

Marin: Eu îmi asum responsabilitatea pentru decizia pe  care am luat-o, pentru probabila pedeapsă pe care mi-o poate aplica instanța de judecată. Înțelegi, pedeapsa e mare: 5 ani de închisoare sau o amendă imensă. Acum, avem am un răspuns de la procuratură, care a refuzat investigarea cazului penal de dezertare, din motiv că aceasta nu este un caz de dezertare, dar acțiunile întreprinse de mine sunt, de fapt, drept apărare a vieții și securității mele. 

După coming out-ul lui Marin, viața nu a devenit mai ușoară. Familia lui s-a simțit expusă, iubitul l-a părăsit, o bună parte din societate l-a acuzat pentru alegerile sale. Din spusele lui, chiar și în comunitatea LGBTQ+ din Moldova sunt voci care i-au zis că merită tot ce a pățit. 

Marin: Am cerut să fiu înțeles și să fiu acceptat așa cum sunt eu, pentru că orientarea mea nu este o haină și aș vrea foarte mult ca fiecare să înțeleagă asta. Este ceva de la naștere și, știi, de fapt, cea mai mare problemă este în familia mea, deoarece nu sunt acceptat și nu am susținere din partea lor.  

Vasile: Ție ți-e frică de siguranța ta?

Marin: Acum?

Vasile: În general.

Marin: Da. Uite chiar și acum, recunosc, încă mai sunt momente când mă tem ca să nu mi se întâmple ceva. Deoarece mă confruntat cu diferite cazuri de discriminare în public. Am fost urmărit până la bloc, înjurat sau scuipat. Mi s-a întâmplat să fiu dat afara din troleibuz de o taxatoare. Primesc mesaje denigratoare și amenințări pe rețelele de socializare, apeluri dubioase noaptea târziu. Trăiesc cu gândul și cu frica ca să nu fiu bătut, ca să nu se găsească vreo persoană homofobă, care să mă recunoască în stradă și, ori să sară la bătaie, ori să mă atace cu un cuțit și așa viața mea să se sfârșească. 

Guvernul Republicii Moldova a adoptat în 2012 legea antidiscriminare. Această lege interzice discriminarea pe baza orientării sexuale în procesul de angajare în serviciu. Totodată, conform ILGA-Europe, Moldova este pe locul 41 din 49 de țări europene când vine vorba de impactul legilor și politicilor țării asupra comunității LGBT.