Atunci când un amic mi-a recomandat filmul The Substance a regizoarei franțuzești Coralie Fargeat, am zis categoric: „Nu! Mulțumesc!” Nu sunt un mare fan al violenței estetice, mai ales după ce, acum câțiva ani, am avut o experiență destul de neplăcută cu filmul The Neon Demon al lui Nicolas Winding Refn.

Apoi, Demi Moore a câștigat Globul de Aur pentru interpretarea rolului lui Elisabeth, iar Leo Zbancă, care, ca și mine, nu este un fan al acestui gen, a scris pe pagina lui de Facebook că a „cedat sub presiune” și l-a văzut. În cele din urmă, am decis să-l văd și eu.

În fine, voi încerca să redau filmul fără spoilere, pentru cei care nu l-au văzut încă. Nu vreau să vă privez de intensitatea imaginilor. Ezitarea mea de a vedea filmul The Substance venea din teamă că filmul va avea un conținut gol cu scene provocatoare, fără o motivație clară în poveste, așa cum este The Neon Demon. Spre exemplu, filmul danezeul Nicolas Winding Refn începe cu o scenă de necrofilie lesbiană pentru a lăsa o impresie puternică, dar care nu are adâncește acțiunea filmului și nici nu poartă vreun sens profund. Acea scenă este mai mult o fantezie parafilică a unui bărbat cishetero care sexualizează lesbienele. 

Din primele secunde când am dat play la The Substance am înțeles că nu este cazul acestui film. Pelicula începe cu imaginea instalării stelei cu numele lui Elisabeth pe Hollywood Walk of Fame. Pe fundal se aud sunetele aparatelor de fotografiat și vocile mulțimii care o adoră. Scena continuă cu vocile de admirație care se transformă treptat în sunte de ignoranță care apoi se sting în uitare. 

Pe parcursul celor două ore și 15 minute nimic nu este în plus sau de dragul impresiei. Fiecare scenă este bine gândită, regizoarea franceză fiind renumită prin stilul ei simbolic bine construit. 

Filmul este înspăimântător și grotesc de frumos, ceea cel face greu de urmărit. Scenele abundă în violență psihologică, fizică și, într-un anumite fel, explorează o formă de romantizare a automutilării. Regizoare echilibrează scenele violente cu umor pentru a face violența mai tolerabilă Ea recurge la aceste imagini exagerate vizual pentru a ne confrunta cu o realitate pe care o ignorăm. 

Peliculă este compusă din straturi complexe, care abordează consumerismul excesiv și dorința lacomă de a avea mereu ceva nou. Ciclul capitalist fără sfârșit este perfect ilustrat prin replicile managerului TV: „renew, renew,” și ilustrează societatea care consumă fără să reflecteze asupra consecințelor. În această ciclu controlat de patriarhat, câștigat doar cei bogați. 

În această lume unde, noutatea și profitul este tot ce contează, Elisabeth este aruncată la gunoi de către directorul postului TV. În aceste circumstanțe, pentru a rămâne actuală într-o lume dominată de bărbați, ea este nevoită să se reinventeze. Paradoxal, substanța care îi promite o nouă versiune mai bună vine tot de la un personaj masculin. 

Substanța poate genera un alt tu: mai tânăr, mai frumos, mai perfect. Prețul? Trebuie doar să împărțiți timpul – o săptămână pentru o versiune, o săptămână pentru alta. Un echilibru perfect de șapte zile fiecare. Ușor, nu-i așa? Dacă respecți echilibrul, ce ar putea să meargă prost?

Doar că setea umană este prea mare, iar în goana pentru un sine îmbunățit, ea ajunge să se automutileze încât nu se mai recunoaște. Speriată de prețul pe care îl are de plătit, ea apelează operatorul misterios de la care a luat substanța în încercarea de a repara daunele, dar află că procesul este ireversibil. „Ceea ce a fost luat, nu se mai poate reîntoarce”, îi spune vocea operatorului. Poate opri procesul de schimb cu clona ei în orice moment, dar atunci va trebui să refuze la succes. O alegere mult prea complicată. 

The Substance este un film caracteristic pentru condiția omului contemporan. El surprinde perfect prețul pe care trebuie să-l plătim în fuga noastră după aparențe și efectele periculoase ale dorințelor umane în fața unei societăți obsedate de imagine. 

La fel ca Elisabeth, cu toții și toatele, avem propria substanța prin care ne transfigurăm pentru a ne încadra în standardele grupurilor din care facem parte. În această goană pentru a corespunde unor standarde, cu toții și toatele suntem pe drumul anihilarii, ajungând într-un punct în care totul este prea târziu. În acel moment nu mai este suficient doar să ne dăm jos măștile, așa cum o face Elisabeth, pentru că în spatele lor nu mai este nimic din noi. 

Filmul a câștigat un Glob de Aur pentru interpretarea remarcabilă a lui Demi Moore în rolul lui Elisabeth și a fost distins cu Premiul pentru Cel Mai Bun Scenariu la Festivalul de Film de la Cannes.