„Nu știu dacă ai văzut deschiderea în totalitate a Jocurilor Olimpice, sincer, asta a fost perebor (prea mult, n.r.) cu Gay!” Asta mi-a spus un cunoscut gay zilele trecute. Este clar că acest „prea mult” reprezintă, de fapt, încercarea persoanelor queer vizibile de normalizare a diversității. Lucru pentru care mulți dintre noi luptă de mulți ani. 

Argumentul că uneori este „prea mult” nu îmi este deloc străin. Totuși, aceste cuvinte mi-au lăsat un gust amar, mai ales că vin din gura cuiva care trăiește aceeași realitate homofobă.

De ce unii dintre noi cred că prezența și vizibilitatea noastră publică ar trebui să fie limitate? Răspunsul este unul pe cât de simplu, pe atât de dureros. Homofobia, în special cea internalizată, ne face să credem că acceptarea noastră ar trebui să fie discretă, ba chiar invizibilă, în loc să fie o manifestare firească a identității noastre.

Faptul că suntem percepuți ca fiind diferiți de ceea ce se consideră normalitate, provoacă în noi o rușine atât de mare încât devenim propriul nostru opresor. „Prea mult băgat pe gât… și asta sperie babele din biserici. Trebuie mai mult calm și arătat că sunt gay ca mine, cuminți,” mi-a mai zis el, având în vedere momentele când vizibilitatea comunității LGBTQ+ devine un subiect public. 

Ideea că trebuie să fim cuminți, să ne ascundem diferențele și să ne conformăm unei imagini „acceptabile” pentru a nu deranja pe nimeni reprezintă un mecanism de compensare a rușinii pe care o simțim zi de zi într-o lume predominant cis-heterosexuală.

Rușinea de sine și Sinele fals

În terapie am învățat că rușinea nu ne aparține niciodată — subliniez, NICIODATĂ. Această emoție intensă are scopul de a controla și regla comportamentul social al indivizilor într-o societate. Societatea și familia ne spun că a fi gay este greșit, însă acest lucru se bazează doar pe prejudecăți.

Alan Downs, psiholog, autor și activist queer, cunoscut pentru contribuțiile sale în domeniul sănătății mintale și al comunității LGBTQ+, descrie în cartea sa The Velvet Rage stadiile prin care multe persoane LGBTQ+ trec în încercarea de a naviga prin rușinea internalizată cauzată de homofobie.

Citind cartea, am înțeles mai bine impactul homofobiei asupra dezvoltării identității gay, precum și modul în care aceasta influențează relațiile și sănătatea emoțională a persoanelor queer.

Prima etapă a rușinii, conform autorului, este negarea identității. În această fază, rușinea se manifestă printr-un efort intens de a controla atracțiile și sentimentele, adesea pentru a ne conforma așteptărilor heteronormative ale familiei și societății. În acest stadiu, mulți dintre noi dezvoltă un „sine fals” pentru a supraviețui.

Experiența de a fi diferit și, mai apoi, de a fi supus și exclus pentru ceea ce ești „îi determină pe mulți bărbați gay să creeze un sine fals pe care îl prezintă lumii pentru a se simți iubiți și acceptați.”

Anume în această fază începem procesul de interiorizare a atitudinilor homofobe, iar în căutarea noastră constantă de validare din exterior, încercăm să fim normali și să acționăm conform normelor sociale dominante.

După cum afirmă Alan Downs, „ne străduim să fim acceptați.” Această încercare de a fi ”cuminți,” după cum sugerează și prietenul meu, este zadarnică pentru că înseamnă „să negăm cine suntem cu adevărat.”

Ce înseamnă să fii un „gay cuminte”?

Oare aceasta presupune să nu-ți revendici drepturile sau să nu te afișezi „prea mult”, pentru a nu-i speria pe cei care ne atacă constant?

Homofobia internalizată nu doar că ne face să ne simțim vinovați pentru cine suntem, ci ne impune și o limitare a modului nostru de a exista. Mesajul este clar: poți să fii gay, dar doar dacă ești pe tăcute, doar dacă nu deranjezi și doar dacă îți ascunzi adevărata identitate sub o mască care să nu provoace disconfort.

Acest proces descrie tranziția în al doilea stadiu al rușinii, când căutăm să găsim validare externă, indiferent de preț. Credem că, dacă suntem destul de cuminți sau ne integrăm perfect în așteptările celor din jur, vom primi acea acceptare. În realitate, această căutare a validării externe este un efort zadarnic, deoarece nu vom găsi niciodată pacea interioară dacă ne bazăm pe ceilalți.

Această etapă este adesea marcată de eșecuri emoționale și relaționale, deoarece efortul de a construi un „sine perfect” este imposibil de menținut, iar validarea externă nu poate umple golul lăsat de lipsa acceptării de sine.

Această compensare psihologică este bine reflectată în cuvintele lui Downs: „Cu cât alergăm mai tare după aprobarea celor din jur, cu atât pierdem contactul cu adevăratul nostru sine.” Astfel, ajungem să ne autosabotăm și să ne provocăm o durere imensă.

Este necesar să înțelegem că acest mecanism compensator nu face nimic altceva decât să ascundă adevărata sursă a opresiunii. Prejudecățile despre comunitatea LGBTQ+ s-ar putea să nu dispară niciodată, iar frica socială indusă de acestea poate fi depășită doar prin acceptarea de sine.

Acceptarea este stadiul final în procesul de vindecare a homofobiei internalizate. Aceasta presupune înfruntarea rușinii și renunțarea la sinele fals. Înseamnă că nu ne mai învinuim pentru ceea ce ni se întâmplă, ci recunoaștem cine este adevăratul opresor.

În loc să credem că există „prea mult băgat pe gât,” ar trebui să înțelegem că societatea este dominată de prejudecăți care nu au nicio legătură cu noi. Doar în acest fel putem îmbrățișa ceea ce suntem și putem „găsi în sfârșit liniștea și un sentiment de împlinire,” așa cum afirmă Downs.