Ni se pare că serialele sau filmele sunt un conținut căruia îi dăm play seara „ca să nu mai gândim”. Dar adevărul e un pic mai profund: acest tip de conținut ne învață ce e normal, ce e posibil și ce viață merităm.

Creierul nostru nu consumă povești, el se lipește de ce îi dă o stare bine. De asta ne întoarcem obsesiv la aceleași tipuri de seriale. Nu pentru că sunt bune. Ci pentru că ne spun ceva despre cine suntem sau cine am vrea să fim.

Problema apare când, ani la rând, nu vezi nicăieri o versiune fericită a vieții tale. Dacă ești queer, probabil știi scenariul: personajele queer sunt portretizate triste, sexualizate, fie doar ca trec printr-o „o fază”. Există chiar un nume pentru asta, Bury Your Gays. Adică: mulțumim că ai existat, acum poți dispărea dramatic.

Hai să spunem lucrurilor pe nume: multe povești queer nu sunt făcute pentru noi. Sunt făcute să fie digerabile pentru publicul majoritar. Să fie „exotice”, dar nu prea. Să fie emoționante, dar nu prea reale. Să fie sexy, dar nu prea umane.

Rezultatul? O versiune de viață queer care arată mai mult ca un trailer decât ca o existență.

Și nu, asta nu e doar o problemă de reprezentare. E o problemă de imaginație. Pentru că oamenii chiar se raportează la ce văd. Ne atașăm de personaje. Ne proiectăm în ele. Le folosim ca schițe pentru ce ar putea fi viața noastră. Când vezi relații care nu funcționează, familii queer care nu rezistă, vieți care se prăbușesc, începi să crezi că asta este realitatea.

Media ne educă emoțional. Mult mai eficient decât școala. Mult mai profund decât politica. Nu prin argumente. Prin povești.

Cine ți-a scris scenariul despre „viața normală”?

Psihologii Roxanne Nabi și Werner Wirth scriau încă din 2008 că emoțiile pe care le simțim când ne uităm la filme și seriale nu sunt pasive, ele ne motivează să căutăm aceleași stări din nou și din nou (Media Psychology, 2008). Iar Andreas Bartsch numește asta „meta-emoții”: nu doar simțim ceva, ci și evaluăm dacă vrem să mai simțim asta (Bartsch et al., 2008; Bartsch & Storch, 2010).

Cercetătoarea J. Kwon arată în 2016 că multe povești queer sunt construite nu pentru comunitatea queer, ci pentru privirea publicului heterosexual, ca spectacol, nu ca viață reală (International Journal of Communication, 2016). Iar Um (2016) demonstrează că și în media occidentală reprezentarea gay e adesea „ambalată” ca să fie ușor de consumat, nu ca să fie adevărată (Journal of Promotion Management, 2016).

Și aici e partea periculoasă: așa cum arată Roy (2012), stereotipurile ajung să fie interiorizate chiar de persoanele queer (Sexualities, 2012). Adică începi să crezi că așa „ar trebui” să arate și viața ta.

Și atunci apare întrebarea: pentru cine sunt, de fapt, făcute poveștile queer de pe ecran?

Fanny Vanlee arată în 2019 că televiziunea „normalizează” cuplurile LGBTQ+ făcându-le să copieze structura heterosexuală. Unul „mai masculin”, unul „mai feminin” (European Journal of Communication, 2019). Diversitatea reală dispare, ca să nu deranjeze.

Dar media nu e doar o oglindă. John Bignell spunea încă din 2004 că realismul TV ne învață ce e „normal”, iar oamenii chiar se raportează la ce văd. Xu și Yan (2011) vorbesc despre „conectare parasocială”: ne atașăm de personaje și le folosim ca modele de viață posibilă (Communication Studies, 2011).

Iar Sink și Mastro (2018) demonstrează ceva foarte concret: expunerea la personaje LGBTQ+ prezentate pozitiv reduce homonegativitatea în societate (Communication Reports, 2018). Cu alte cuvinte, poveștile chiar schimbă oameni.

Celik (2018) numește media „a patra putere a democrației” pentru că modelează valorile morale ale societății (Journal of International Social Research). Iar Morton și Duck (2016) arătau că media a schimbat efectiv comportamente intime în comunitatea gay (Communication Research, 2016).

Poate că cea mai mare miză nu e ce ne arată serialele, ci ce ne permit să ne imaginăm despre noi.

Când ani la rând vezi doar povești despre eșec, rușine și tragedie, începi să crezi că asta e tot ce e posibil. Dar când vezi, măcar uneori, relații care funcționează, vieți stabile, familii care rezistă , apare o întrebare, poate și eu pot avea asta.

Reprezentarea în media nu este doar despre divertisment sau vizualizare pasivă; ea ne modelează emoțional și ne extinde sau ne limitează orizontul a ceea ce putem visa, aștepta și construi în viața noastră, așa că fiți atenți la ce priviți și nu lăsați poveștile să vă dicteze ce poate fi real pentru voi.