„12 ani am crescut o fată, și îmi vor trebui încă 12 ca să înțeleg că am băiat”. Mama și bunica unui adolescent transgen povestesc istoria lor 

Scris de Felicia Nedzelschi, Centrul GDM, acest material prezintă conferința internațională „Felis Conference”, care reunește părinți, experți, activiști și autorități pentru a discuta despre provocările părinților copiilor LGBTQI+. Scopul evenimentului este să faciliteze schimbul de experiențe și să promoveze strategii pentru crearea unui mediu susținător pentru comunitatea LGBTQI+ și familiile lor. Denumită în memoria adolescentei transgen Felis, conferința este o premieră pentru Republica Moldova

„Eu nici nu știam ce înseamnă litera T din LGBT!”, îmi spune Larisa, mama unui băiat de 17 ani pe nume Jake. Alături de ea stă mama ei, Natalia, bunica adolescentului. Acum patru ani, celor două femei li s-a răsturnat întreaga lume cu tălpile în sus. Copilul lor, pe care l-au crescut până atunci fetiță, le-a confirmat că se simte băiat. Într-o singură clipă, toate așteptările, convingerile și planurile lor pentru viitorul copilului lor au luat o cu totul altă întorsătură. Au trebuit să învețe cum e să fii familia unui copil transgen. De la negare și neputință, cele două femei au parcurs o cale lungă până la acceptare și chiar activism. Înainte de „Felis Conference”, conferința internațională a părinților copiilor LGBTQI+, organizată de Centrul de Informații „GENDERDOC-M” (Centrul GDM), Larisa și Natalia povestesc istoria familiei lor.

Întâlnirea

Larisa pare o femeie optimistă. Are un râset molipsitor și-i susține pe alții, când vorbește. Alături de ea stă mama ei, Natalia. Doar din simpla prezență a doamnei Natalia simți putere și disciplină. Când aflu că e fostă directoare de școală, zic „Aha, acum e totul clar”. Le văd și le aud prima dată într-o cămăruță mică, unde sunt înghesuite scaune și mese, iar la ele stau vreo 10 femei și un bărbat. La prima vedere, par oameni foarte diferiți, dar de fapt sunt o familie mare. Îi unește un lucru foarte important: sunt părinți de copii LGBTQI+. 

Adunarea la care mă aflu e grupul de susținere a părinților copiilor LGBTQI+, organizat în fiecare lună la Centrul GDM. Aici sunt părinți de adolescenți și părinții vârstnici ai unor oameni adulți deja. În ani de zile, ei au devenit acel „sat” despre care se spune că ai nevoie ca să crești un copil. Sunt rețeaua de suport a unul altuia. 

Larisa și Natalia acceptă să ne întâlnim și, la scurt timp, stăm față în față pentru a le asculta povestea.

Șocul

Acum patru-cinci ani, Larisa a început a bănui ceva. Era speriată că ceva se întâmplă cu unicul ei copil, pe care-l creștea singură după divorț. 

„Acum eu știu că nu trebuie să forțezi copilul, că trebuie să-l lași să ți se deschidă în ritmul lui, dar atunci nu știam. Mă rog, asta e… L-am întrebat atunci: Tu vrei să fii băiat? Cel mai mult eu mă temeam că răspunsul o să fie pozitiv. Acum eu înțeleg că copilul mă putea minți și îi mulțumesc că nu a făcut-o”, spune Larisa.

S-a produs ceea de ce Larisei îi era frică: copilul i-a confirmat că se simte băiat și că este o persoană transgen. Negarea a acoperit-o ca un val.

„Eu nici nu știam ce e asta litera T din LGBT! Poate eram și homofobă, chiar dacă acum îmi e rușine să zic asta. Negam, mă gândeam că poate nu e adevărat”, povestește ea.

Niciodată însă nu i-a trecut prin minte să-și respingă copilul. „Mereu aveam în gând o mantră: „Eu vreau ca copilul meu să fie fericit”. Toată lumea împrejur avea alte dorințe, să învețe bine, dar mie nu-mi trebuia. Eu voiam doar ca el să fie fericit. Acum îmi dau seama că el și-a ales o cale foarte grea spre fericire”, mărturisește Larisa, cu un nod în gât.

Mama ei, Natalia, care a tăcut până acum, spune iute „Eu am fost altfel”. Natalia, care e unica bunică din grupul de susținere de la GDM, e o dovadă de mare depășire a propriilor convingeri vechi. 

„Eu am fost luptătoare, am căutat soluții. Pentru mine a fost un șoc când și-a scos toate inelele, cerceii, mi-a spus „Eu mai mult nu am să le port”. Iar eu pentru fetele mele aveam o cutie de bijuterii enormă. Tare m-a durut, pentru că eu deja îi pregătisem copilului nostru un traseu, era steluța noastră. După această veste, viața mea s-a întors cu tălpile în sus, am căzut și a trebuit să mă ridic din nou, cu toate valorile mele. A fost foarte greu, deși am fost directoare la prima școală incluzivă”, explică Natalia.

În timpul discuției noastre, un lucru îmi atrage atenția: pronumele pe care le folosesc interlocutoarele mele. În timp ce Larisa folosește el/lui, Natalia spune când ea/ei, când el/lui. Pentru un detaliu atât de mic a fost nevoie de un efort colosal, spun ele.

„A fost un proces foarte greu. Trecuse deja vreo doi ani de la prima mea vizită la GDM ș eu oricum continuam să-i zic „ea” și mă adresam cu pronume feminine. Copilul meu are un prieten în Australia, cu care ei comunică strâns de trei ani, și acel băiat îl încurajează mult. Într-o zi copilul a venit la mine și a zis „Seth mi-a spus să mi te adresezi cu pronumele care îmi plac mie”. Eu am bufnit în plâns, pentru că eu 12 ani am crescut o fată și am impresia că-mi vor trebui încă 12 să înțeleg că am băiat. L-am rugat să aibă răbdare, că eu am să încerc. Pe urmă mi-am dat seama că asta sunt așa niște mărunțișuri: Jake, Jacob, el, ea, nu contează. Principalul e să fie viu și sănătos”, spune Larisa. 

Acceptarea

După mărturisirea pe care le-a făcut-o Jake, Larisa și Natalia s-au pomenit într-un ocean de incertitudine și aveau nevoie, cu disperare, de o mână de ajutor. Curând au aflat de Centrul GDM și și-au făcut curaj să calce pragul centrului, întâlnindu-se cu coordonatoarea grupului de părinți, Natalia Ozturk, al cărei merit îl subliniază ambele. 

„Eu nici într-un caz nu am vrut să vin la GDM, dar aici s-au produs toate transformările și anume aici eu m-am schimbat”, îmi spune Natalia. 

Larisa îi confirmă cuvintele. „Nu vă pot reda ce barieră psihologică trebuie să treci ca să intri acolo, cu ce frică intri pe poarta aceea. Eu mai întâi am mers singură și am plâns acolo vreo trei ore în fața Nataliei (n.r. – Natalia Ozturk, coordonatoarea grupului de părinți). La moment mie îmi trebuia speranță, ceea ce trebuie să audă părinții în primele zile e susținere”, explică Larisa. 

Treptat, acceptarea și-a făcut loc în rutina lor zilnică. Cu timpul, Larisa a reușit să-și depășească o barieră psihologică și să-i cumpere copilului său haine din secția bărbătească a magazinelor, iar produsele de igienă – să i le lase la baie în cel mai discret mod. Vizitele lor la doctor sunt aproape inexistente. „Din fericire, nu avem nevoie să mergem la medic. Dar dacă sincer, mă gândesc la asta cu frică, pentru că nu știu peste ce doctor o să dau”, recunoaște Larisa.  

Dar provocarea cea mai mare, pentru întreaga lor familie, rămâne școala. 

Școala

Jake a terminat gimnaziul și și-a luat un an de pauză. A refuzat să mai meargă la școală, iar refuzul lui a fost o lovitură mare în special pentru bunica sa, Natalia, fostă directoare de școală. Femeia spune că educația primează în lista sa de valori și, având un copil eminent până mai ieri, i-a fost foarte greu să accepte că acesta s-a lăsat de studii. Și totuși, având acum un nepot transgen, Natalia recunoaște că școala e un mediu foarte dificil pentru persoanele queer. 

„Școala e absolut nepregătită de copiii LGBT și nu-i cunoaște. Eu sunt o persoană cu valori democratice și tot nu eram pregătită, idee nu aveam de acești copii”, îmi spune ea. 

O întreb dacă nu cumva societatea noastră crede LGBTQI+ e doar un termen care li se poate atribui doar adulților, nu și copiilor. 

 „Dar ce, eu nu credeam așa? Și eu credeam la fel, până nu m-am documentat și am înțeles că asta (n.r. – orientarea sexuală și identitatea de gen) se manifestă din copilărie. La noi fiecare instituție de învățământ e examinată prin prisma standardelor de calitate, iar în timpul evaluării e inclusă și Educația gender. Dar ea nu se referă deloc la identitate sau orientare! Ea prevede doar ce spații și jocuri trebuie să fie pentru fete și băieți, ocupații, chestii din astea. Dar să fie acceptat un copil care e altfel – nu. Chiar și noi, la școala mea, eram de părere că nu avem probleme gender”, spune fosta directoare de școală. 

Natalia recunoaște că foarte puțini profesori pun subiectul LGBQI+ pe lista lor de priorități. 

„Cei care se pregătesc să devină pedagogi trebuie instruiți că s-ar putea să întâlnească persoane LGBT, că aceste persoane nu-s vinovate și nimeni nu le-a făcut forțat așa. Poți să faci politici și focus grupuri, dar degeaba! Pentru că e nevoie de o pregătire a învățătorilor, iar ei idee nu au despre copii LGBT. Copilul gay al unor cunoscuți de-ai noștri nu a fost acceptat la școală la Chișinău, și nu pentru că la el în frunte ar fi scris „gay”, ci pentru că avea părul lung. Apoi ce să mai vorbim dacă ar fi mers ca gay în mod deschis. Până când nu vor fi pregătiți profesorii și psihologii, nu se va schimba situația”, afirmă Natalia. 

„Chiar și la așa o școală progresistă cum era cea la care mergea copilul meu, el toată ziua nu se ducea la toaletă pentru că acolo nu era o toaletă unisex. Când era zi cu educație fizică, se ducea de acasă în uniformă sportivă ca să nu se dezbrace în vestiarul nepotrivit. La noi sunt așa de multe probleme în școli, încât până la veceuri nu va ajunge treaba”, mai adaugă Larisa.

În viziunea celor două, soluția este doar timpul și expunerea. Și micile acte de rebeliune și curaj. Larisa râde și povestește cu mândrie cum, atunci când mai era la școală, Jake a refuzat să mai meargă la educația tehnologică pentru fete și s-a mutat în grupul de băieți, ca să facă lemnărit. Își amintesc de acest caz și râd ambele cu poftă.

Mă uit la ele și le întreb curioasă: „Sunt zile când nu vă mai gândiți deloc că aveți un fiu transgen?”.

„Absolut! Am mai multe probleme de simplu adolescent decât de persoană transgen. Mă învăț să rezolv problemele pe măsura apariției lor. Încercăm să vedem binele și e important ca el să fie fericit”, zâmbește Larisa.  „Ceea ce s-a întâmplat în familia noastră ne-a schimbat doar în bine. Eu încerc să nu judec și să nu critic pe nimeni, să nu mă iau după aparențe, înfățișare, am descoperit că comunitatea LGBT e mult mai bună decât noi, e un model de societate ideală care-i acceptă pe toți. Și am mai devenit și activistă, deși niciodată nu am crezut că voi fi așa. Și nu mă mai rușinez de mine, mie asta mi-a dat și curaj și putere”, spune ea. 

Larisa afirmă că, într-un final, a înțeles că pentru orice copil, LGBTQI+ sau nu, cel mai important lucru e să fie acceptat. 

„Pentru mine, moartea lui Felis a însemnat foarte mult, mi-a dat un imbold să înțeleg că eu nu am să stau ascunsă în vizuină”, recunoaște Larisa. „Da, e nevoie e multă răbdare și cea mai mare provocare, dragi părinți, e că noi nu putem pe deplin să-i înțelegem pe copiii noștri. Dar informați-vă, pentru că toate fricile sunt din lipsă de cunoștințe”.