Anastasia Danilova a venit la conducerea Centrului Genderdoc-M (GDM) într-o perioadă când marșurile Pride păreau imposibile și părăsește organizația în acest an, când cuplurile LGBT+ din Moldova luptă deja pentru posiblitatea de a-și înregistra oficial acasă parteneriatele. 

Redacția BangBang a discutat cu ea despre cum a ajuns în fruntea primei organizații din R. Moldova care promovează și apără drepturile persoanelor LGBT+, despre cum s-a dezvoltat organizația în ultimii ani, ținând cont de pandemie și de războiul din Ucraina, precum și despre motivul plecării sale. 

–Cum a fost prima dvs. interacțiune cu centrul Genderdoc-M? Cum ați ajuns, mai apoi, să conduceți organizația? 

-Am venit la Genderdoc-M inițial pentru ajutor, am primit aici consultație psihologică și juridică. După aceea, am devenit voluntară în organizație. Mi-a fost foarte interesant. A fost o un vis pentru mine să lucrez la aici. Dacă cineva mi-ar spus atunci că, după câțiva ani, nu doar o să fiu colaboratoare, ci o să ajung directoare a organizației, nu aș fi crezut. 

Am început cu voluntariatul, apoi am inițiat programe destinate activismului pentru femei, am devenit redactoră la jurnalul „Tema”. Treptat, am început să coordonez programe, să lucrez cu donatorii, să fac rapoarte. 

Atunci când a venit momentul în care președintele organizației a decis să plece în altă țară, el a fost de părerea că eu sunt cea mai bună canditatură la postul pe care îl părăsea. Un timp, am fost vice-directoare și în câteva luni, mi-a delegat diverse sarcini, iar ulterior am preluat atribuțiile sale. A fost foarte dificil la început.

Nu pot spune că mi-am dorit tare această funcție, ci mai degrabă am acceptat-o ca pe o datorie pe care trebuia să o îndeplinesc. 

Mi-a fost și foarte interesant, am vrut foarte mult să văd făcând ceva nou dar, în același timp, eram nesigură pe mine, aveam unele frici. Ulterior, le-am depășit și am început să conduc organizația cu toată încrederea. 

–Ce an era când ați venit la GDM și ce atitudini existau atunci în raport cu persoanele LGBT+? Cum s-au schimbat acestea, între timp? 

-Era anul 2005 când am venit singură, din proprie inițiativă, la GDM. Cred că atunci trăiam într-o cu totul altă lume, în general, inclusiv privitor la atitudinea față de oamenii LGBT+. Cred că multe lucruri care se puteau întâmpla atunci, acum sunt foarte puțin probabile, dar chiar dacă și s-ar întâmpla, acum noi le-am interpreta ca pe ceva ieșit din comun. 

În pofida acestui fapt, din păcate, situația persoanelor LGBT+ din Moldova este încă sumbră. În continuare avem încălcări ale drepturilor omului, crime motivate de ură, discursuri motivate de ură. Dar ce se întâmpla atunci… 

În primul rând, mi se pare că era mult mai multă frică în interiorul comunității. Era greu de imaginat că vom putea organiza deschis marșuri Pride. Se făceau încercări de pe atunci, dar era ceva înfricoșător și părea atât de, pur și simplu, îndepărtat. Acum, aceasta este o normă. Acum, dacă cineva spune că marșurile LGBT în Moldova sunt imposibile, că ar trebui interzise și așa mai departe, asta va părea mai degrabă lipsit de sens, decât organizarea evenimentului. 

Nu mi-aș fi putut imagina în acel moment că oamenii LGBT vor fi deschiși, vor da interviuri sau participa la emisiuni cu fața deschisă, vor vorbi despre experiența lor, despre viața lor sau că va exista chiar o emisiune TV găzduită de o lesbiană deschisă. Atunci, toate acestea păreau de domeniul fantasticului.  

Poate din cauza faptului că au existat amenințări din exterior și că Internetul nu era atât de dezvoltat ca acum, mi se pare că oamenii la acea vreme aveau o mare nevoie să se adune, să se vadă. Comunitatea părea foarte mică – un fel de familie în care toată lumea se cunoștea, toată lumea știa ce se întâmplă cu toată lumea. Și probabil nevoia asta de întâlniri e ceva ce a dispărut cu timpul.

În schimb, acum există mult mai multe oportunități de a organiza evenimente deschise, unde poți invita deschis oameni din comunitate și aliați. Și asta, cred, este un progres. 

Mi se pare că progresul este uriaș și în felul în care se simt oamenii. Văd asta după cum se simt tinerii LGBT+ care vin la noi. Sunt mai degrabă perplecși atunci când nu sunt tratați ca persoane cu drepturi egale și este mult mai probabil să fie revoltați când văd o atitudine homofobă sau transfobă, inclusiv în familie. Anterior, pentru mulți, acesta părea a fi un fel de normă.

Sigur că mai avem situații care sunt foarte asemănătoare cu ceea ce a fost cândva. Nu pot spune că totul s-a schimbat radical, dar în cele mai multe cazuri, cred că oamenii vor fi surprinși de încălcarea drepturilor lor decât, așa cum înainte, le vor considera o normă.

–În ce măsură credeți că a meritat ceea la ce ați renunțat – un anumit nivel de confort poate, sau poate siguranța personală, în această perioadă?

-Mă simt împlinită că am putut să îmbin ambele calități și să lupt pentru egalitate, pentru drepturile omului, pentru dreptate, având posibilitatea, totodată, de a lua decizii. Cred că acest lucru este foarte important. 

Nu pot spune că am fost vreodată în pericol de amenințare fizică. De regulă, când ești activist sau activistă, când ești o persoană vizibilă, aș spune că oamenilor le este încă frică să comită acțiuni agresive deschise împotriva ta. 

Au fost neplăcute, însă, tot felul de amenințări și jigniri primite online, când oamenii au încercat să-mi reducă întreaga personalitate la un singur criteriu. Ai, în asemenea momente, un sentiment de devalorizare: atunci nu ești considerat o persoană, ci redus la un fel de frică.

Și eu încă nu înțeleg de ce unii văd persoanele LGBT+ ca pe o amenințare pentru unele dintre valorile lor, dacă au încredere în valorile lor. 

Cât despre anumite sacrificii… Probabil, am avut întotdeauna sentimentul că vreau o societate mai dreaptă, vreau o lume mai dreaptă și sunt gata să-mi ofer energia și timpul pentru asta, să fac inclusiv acea parte a muncii care nu neapărat aduce plăcere sau este foarte interesantă. Am înțeles că cineva trebuie să facă această parte neplăcută. Și am înțeles că, din moment ce o pot face bine, de ce să nu o fac eu? 

În general, cred că pot spune că în toți acești ani am făcut tot ce depinde de mine, la maximum de capacități și efort. Și sunt foarte mândră de rezultat. Multă vreme mi-a fost greu să mă numesc o directoare bună de organizație. Dar în ultimii ani, cred că am ajuns în punctul în care pot spune că sunt așa. Cred că m-am descurcat destul de bine, am condus bine organizația, oamenii și liniile de lucru. Și, bineînțeles, în acest sens, am fost foarte norocoasă cu echipa.

Părăsesc absolut calm organizația, pentru că știu că, în primul rând, acesta nu a fost niciodată legată de o singură persoană. Și în același timp, înțeleg că echipa pe care o are astăzi GDM este formată din oameni foarte profesioniști, foarte buni, minunați, care vor putea continua munca din plin cu sau fără mine.

–Ultimii trei ani au fost complicați pentru toată R. Moldova. Probabil că și la GDM v-ați confruntat cu mai multe provocări. Care au fost acestea și cum le-ați depășit?

-De fapt, în ultimii ani, m-am tot gândit că a venit timpul să plec, dar situația a fost complet nepotrivită pentru a face acest pas, în contextul respectiv. 

În primul rând, pandemia a atins pe toată lumea, evident, și a lovit în special cele mai vulnerabile grupuri, care includ și persoane LGBT, respectiv a trebuit să ne restructurăm nu numai munca, dar și să oferim asistență umanitară acelor persoane care nu au putut continua să lucreze și nu au putut continua să se întrețină, cum ar fi homosexuali în vârstă, care sunt în mare parte persoane singure, fără familii, și erau pe punctul de a supraviețui la limită, sau să oferim susținere pentru persoane trans care din motivul imposibilității de a-și schimba documentele, au fost nevoite să muncească ilegal, fără contract de muncă, și în timpul pandemiei au ajuns, de asemenea, în situații foarte complicate.  

Apoi a început războiul, iar asta a fost și continuă să fie un stres enorm pentru noi toți. Am înțeles că persoanele LGBT+ care vor fugi din Ucraina de război sunt traumatizate, iar în plus, aici s-ar putea confrunta cu cu homofobie și transfobie în adăposturile comune. Din acest motiv, ne-am dorit să creăm un spațiu sigur în care să poată să rămână ei înșiși și am deschis noi unele adăposturi, iar sarcina mea era, desigur, să-mi dau seama cum lucrăm cu tot sistemul, cum găsim bani. 

Am deschis, așadar, unul pentru refugiații ucraineni și altul pentru persoane LGBT+ din Rusia. Ambele activează acum la întreaga capacitate, iar noi continuăm să oferim asistență și sprijin. 

–Care este, de fapt, motivul plecării și ce intenționați să faceți în continuare? 

-Am lucrat în organizație, în total, timp de 17 ani, dintre care 13 – ca directoare. Cred că este o perioadă foarte lungă. Și, probabil, este corect ca o persoană și o organizație să avanseze. Vedem cu proprii ochi consecințele neschimbării unei persoane de la putere. 

Este corect să dăm un nou impuls pentru o mișcare ulterioară a organizației, pentru creștere și așa mai departe. Și, desigur, același lucru este necesar pentru mine ca persoană. Adică am nevoie și eu de mișcare și dezvoltare. 

Plec să lucrez pentru o organizație internațională numită Eurocentral Asian Lesbian Community. Am stat la originile creării acestei organizații în 2016. În tot acest timp am fost în consiliul acestei organizații, activând pe bază de voluntariat. Sunt foarte interesată de ceea ce face această entitate și chiar îmi doream să fiu parte din activitățile ei. Voi munci pe partea de dezvoltare a capacităților potențialului intern al organizațiilor membre, adică voi lucra cu organizații de lesbiene și de femei și grupuri de inițiativă din Europa și Asia Centrală. 

Totodată, voi rămâne în continuare aproape de GDM. Nu plec nicăieri din Moldova, ceea ce era și este foarte important pentru mine. Mă bucur foarte mult că datorită muncii mele la GDM am cunoscut atât de mulți oameni minunați și asta e ceva care nu-mi poate fi vreodată, dar e timpul să merg mai departe. 

–Privind în retrospectivă, care au fost cele mai emoționante momente pentru dvs. din momentul când ați pășit pragul GDM? 

-Pentru mine, probabil unul dintre cele mai emoționante momente a fost când după unul dintre primele marșuri Pride, ne-a sunat la oficiu o femeie de 60 de ani, ca să ne mulțumească pentru tot ce facem. Ne-a povestit că a trăit toată viața singură și s-a gândit că este singura asemenea persoană din Moldova. Și în acel moment, mi s-a pus un nod în gât. Și apoi m-am gândit că, chiar dacă există măcar o persoană pe care am ajutat-o, care a văzut asta și a înțeles, și care ne este recunoscătoare că ieșim, vom face asta în continuare, în ciuda tuturor temerilor și riscurilor. 

Un alt moment emoționant pentru mine a fost când am aflat că un adolescent dintr-un sat de la noi s-a apropiat de un voluntar de la Peace Corps care se afla încă în Moldova atunci, după ce l-a văzut și pe el la marșul nostru, și i-a spus: „Știi, sunt gay, nu pot vorbi cu nimeni despre asta, ești singura persoană căreia îi pot spune despre acest fapt, știind că mă poți înțelege”. 

Am avut alt un moment emoționant când părinții unuia dintre membrii comunității au venit să ne viziteze. Și au spus: „înțelegem că fiul nostru este parte a comunității LGBT+, dar nu ne-a vorbit niciodată despre asta. Spuneți-ne ce putem face ca să nu îi fie rușine să comunice cu noi, cum putem să-l susținem ca părinți”. Și pentru mine, a fost, de asemenea, atât de valoros și important, pentru că de foarte multe ori auzim povești negative, despre neacceptare în familii. 

Sau când cineva ne scrie pe pagină, că a fost un homofob, dar poate a urmărit unul dintre interviuri sau a citit ceva dintre articolele cu unul dintre noi și și-a dat seama că s-a înșelat foarte tare, ne cere scuze. 

Acest momente sunt foarte emoționante pentru mine. Și acestea sunt poveștile unor anumiți oameni ale căror vieți le-am schimbat. Ca organizație pentru drepturile omului, prețuim viața fiecărei persoane.

Și când citesc, văd sau înțeleg că am ajutat pe cineva, că ceva în viața cuiva s-a schimbat în bine, nu am cum să nu mă bucur. Acesta este motivul pentru care organizația există. Și pentru asta, organizația trebuie să existe în continuare.