Trăim într-un stat polițienesc și nu știm? Ultimele cazuri în care poliția Republicii Moldova dă dovadă de tot mai multe abuzuri împotriva cetățenilor săi, apoi se ascund sub de „comportament suspect” m-a făcut să mă întreb acest lucru. Momentul în care această întrebare a devenit inevitabilă a fost declarația șeful Inspectoratului General al Poliției (IGP), Viorel Cernăuțeanu care, referindu-se la cazul tinerei lesbiene oprite și supuse unui abuz de un echipaj de poliție, a zis: „Doamna Frolov are telefonul meu; ori de câte ori a apelat și a putut comunica, exact așa și aici trebuia să procedeze: să găsim o comunicare. Să poarte răspundere cine e vinovat, dar să nu acuzăm în public fără probe și să nu atentăm la viața altor persoane, altor familii. Nu justificăm acțiunile polițiștilor; acestea vor fi documentate, dar trebuie să fim corecți în raport cu toți, și cu comunitatea, și cu angajații, și cu societatea”

Reiese din declarația șefului IGP că problema reală este nu este presupusul abuz, dar că nu s-a încercat să se discutat în privat. Să fie transparența o greșeală, iar expunerea publică doar o problemă de comunicare? În această situație, întrebarea nu mai este doar despre acest caz, ci despre reflexul instituțional.

Atunci când semnalezi un abuz, problema este abuzul sau faptul că a fost făcut public?

Cazul fetei lesbiene oprite în stradă și căreia i-a fost sustras și verificat telefonul fără mandat, pentru mulți, pare rupt din filme. În schimb, pentru comunitatea queer, sau alte comunități opresate sistemic de poliție, acest caz reprezintă o realitate dură cu care luptăm de decenii. Dar felul în care a acționat cei doi ofițeri „tineri” care „nu au citit până la urmă legea” ar trebui să îngrijoreze fiecare cetățean.

Acest timp de comportament abuziv arată cât de ușor poate deveni viața noastră „suspectă” și cât de repede poate o interacțiune banală cu forțele de ordine să se transforme într-un control care ne încalcă libertățile. Aceste acțiuni pare să ne arate că poliția, și generalizez intenționat, pare că nu știe unde se termină procedura și unde începe abuzul.

Încercând să moderez comentariile la postările de pe pagina de Instagram Bang Bang, am subliniat că „nu toți polițiștii sunt la fel.” Există excepții, știu asta din propria experiență. Totuși încrederea nu se construiește pe excepții, ci pe reguli clare și reacții ferme atunci când ele sunt încălcate. Ce faci ca instituție într-un astfel de moment, îți asumi responsabilitatea sau te aperi stângaci, încercând să descurajezi victima să depună o plângere pe colegii incompetenți.

Explicația despre „comportament suspect” pe lângă faptul că este slabă, este și foarte periculoasă și deschide o zonă periculoasă în care orice gest, chiar și unul banal, poate deveni motiv de control. După logica ultimelor evenimente, devine suspect să-ți scoți câinele la plimbare într-o zonă greșită, sau dacă mergi prea grăbit, ori prea încet.

polițiștilor, este suspect să-ți ieși la plimbare cu câinii prin zone considerate periculoase. Mâine oricine poate fi oprit pe stradă pentru că ofițerului îi s-a părut suspect, spre exemplu, culoarea părului. Sau că porți chipiu și vestă de ploaie, așa cum mi-a sa întâmplat mie, când mergeam într-o zi ploioasă la supermarket. Și în cazul meu, după ce m-au speriat, refuzând să se prezinte cine sunt și insistând să me opresc din drum, abia după ce am zis că strig după ajutor s-au prezentat și mi-ai zis că, sub pretextul a fost că sunt sub acoperire și luptă cu crime organizate, m-au oprit. Și aici nu mai vorbesc teoretic.

Am trăit o asemena experiență pe pilea mea. Într-o zi ploioasă, mă îndreptat spre supermarket, purtând un chipiu și o vestă de ploaie. Dintr-o dată, sunt oprit de un bărbat care coboară dintr-o Dacia duster de culoare albă și care îmi zice pe un ton aproape amenințător – „Stai oleacă, unde fugi?” – și care, la întrebarea mea cine este, refuză să se prezinte. Super speriat, între timp s-a apropiat și al doilea bărbat din mașină, am spus că voi striga după ajutor dacă nu se prezintă. Abia atunci s-au legitimat, explicându-mi că erau „sub acoperire” și luptau cu crima organizată.

Situația mea, a tinerii lesbiene, ca și a multor altora, este despre precedentul pe care îl creează. Pentru că dacă „suspiciunea” nu are limite clare, atunci devine un instrument arbitrar. Iar într-un sistem în care percepția personală a unui ofițer devine criteriu, oricine poate fi transformat, în orice moment, într-un „suspect”.

În cazul tinerii, și trebuie să fim foarte clari, telefonul este spațiu personal. Accesarea lui fără mandat este încălcare gravă. Dacă începem să normalizăm acest comportament, ce mai rămâne din dreptul la viață privată? În același timp, vorbim și despre un coming out forțat. În urma acestei intervenții, orientarea sexuală a victimei fost expusă, iar acest fapt este periculos. Cine își asumă aceste consecințe?

Pentru comunitățile vulnerabile aceste cazuri se transformă în memorie colectivă, în traumă. Știu că este periculos să generalizăm, dar nici nu mai putem ignora tiparele. Responsabilitatea nu este opțională. Dacă există vinovați, aceștia trebuie să răspundă. Nu pentru doar pentru a închide cazul, ci pentru a reconstrui încrederea. Pentru a arăta că legea nu este selectivă.

Sunt întrebat des: „Este sigur să fii LGBTQ+ în Moldova?” Răspund mereu cu încredere că da. Există legi care ne protejează și pentru că știu că în sistem sunt ofițeri care chiar cred în ea. Dar cât valorează legea dacă nu este aplicată corect atunci când contează? Mă gândesc acum la acei polițiști care își fac meseria corect, la efortul lor de a menține încrederea cetățenilor, cum oare se simt ei?

Mă gândesc și la fiecare persoană LGBTQ+ care trăiește în frică și care, citind aceste știre și declarații ale poliției, își confirmă frica. Ce mesaj ajunge, de fapt, la ei?

Pentru ei sunt rândurile de mai jos

Cazurile recente ale poliției, au arătat că există o comunitate care nu mai tace și care cere responsabilitate. Nu mai acceptăm abuzul ca normalitate, iar acest fapt este poate cea mai bună lecție învățată de comunitatea queer, să nu ne mai fe frică!

Istoria queer este despre rezistență. De fiecare dată când am fost împinși la margine, am găsit moduri să devenim mai vizibili, mai vocali, mai puternici. Așa că poate întrebarea nu este doar dacă ne îndreptăm spre un stat polițienesc, dar ce facem noi când vedem asta?