Pentru mulți dintre noi, istoria mișcării de eliberare queer începe la mijlocul secolului trecut, odată cu revolta de la Stonewall, din New York, în 1969. Raidurile poliției în barurile frecventate de persoane queer și rezistența celor care s-au săturat să trăiască în frică au devenit un moment de referință pentru mișcarea modernă pentru drepturile LGBTQ+.

Dar istoria mișcării de eliberarea queer nu începe la Stonewall. Cu mult înainte ca termenul de activism queer să existe, au fost oameni care, prin munca lor, au încercat să schimbe felul în care societatea privește iubirea dintre persoane de același sex.

Și totuși, câți dintre ei sau ele sunt menționați în analele istorice?

Istoria pe care o cunoaștem și pe care o învățăm nu este neutră pe cât ne place să credem. Cine ajunge în manuale de istorie, cine primește o biografie sau o statuie, cine este considerat un gânditor important ține și de valorile societății care scrie această istorie. O societate patriarhală, în care heterosexualitatea este considerată norma, nu prea are interesul să vorbească despre oamenii care au contestat aceste reguli.

Atunci când experiențele queer sunt lăsate în afara poveștii oficiale, ajungem să credem că am apărut de nicăieri, că lupta noastră este una recentă și că drepturile pe care le cerem sunt niște idei importate dintr-un Occident prea liberal.

De asta vreau să vorbim astăzi despre Karl Heinrich Ulrichs, un jurist german care, încă în secolul al XIX-lea, a avut curajul să vorbească public despre iubirea dintre bărbați și să ceară ca aceasta să nu mai fie pedepsită de lege.

Cine a fost Karl Heinrich Ulrichs?

Karl Heinrich Ulrichs s-a născut în 1825, în Regatul Hanovrei, pe teritoriul Germaniei de astăzi. A studiat dreptul și a lucrat în administrația juridică, însă faptul că era gay i-a afectat cariera pentru că iubirea dintre doi bărbați intra în conflict cu normele morale și legale ale vremii.

Într-o Europă în care relațiile sexuale dintre bărbați puteau duce la urmărire penală, el a început să scrie despre ceea ce considera a fi o parte naturală a diversității umane. Nu s-a limitat la a-și apăra propria viață. A încercat să explice de ce oamenii ca el nu ar trebui să fie tratați ca niște infractori.

Începând cu 1864, a publicat mai multe texte reunite sub titlul „Forschungen über das Räthsel der mannmännlichen Liebe”, (Cercetări asupra misterului iubirii dintre bărbați.) A fost unul dintre primii care au încercat să construiască o argumentație sistematică în favoarea drepturilor bărbaților gay.

Ulrichs a inventat și termeni proprii pentru a descrie această experiență. Folosea cuvântul „Urning” pentru bărbații atrași de bărbați și „Urningin” pentru femeile atrase de femei. Teoria lui era influențată de concepțiile despre sex și gen din epoca sa, inclusiv de ideea că un bărbat homosexual ar avea un suflet feminin într-un corp masculin.

Astăzi, această explicație poate părea limitată și nu reflectă felul în care înțelegem diversitatea orientărilor sexuale și a identităților de gen. Dar trebuie să înțelegem și contextul în care a fost formulată. Într-o perioadă când iubirea dintre bărbați era descrisă drept viciu, păcat sau crimă, Ulrichs încerca să demonstreze că nu era o alegere imorală și nici un motiv pentru a lipsi pe cineva de libertate.

Coming out-ul din 29 august 1867

La 29 august 1867, Ulrichs a participat la Congresul Juriștilor Germani de la München. În fața a sute de juriști, a cerut dezincriminarea relațiilor sexuale dintre bărbați.

Într-o vreme profund patriarhală, în fața unei adunări de specialiști în drept, el spune că legea pe care o apără îi nedreptățește pe unii dintre semenii lor. Nu vorbește despre o problemă abstractă. Vorbește despre vieți, despre oameni care riscă să fie pedepsiți pentru felul în care iubesc și despre suferința produsă de un sistem care le refuză dreptul de a exista în siguranță.

Reacția a fost violentă. Ulrichs a fost întrerupt și huiduit, iar zgomotul din sală l-a împiedicat să-și termine discursul. Nu a reușit să-i convingă pe cei prezenți, dar a făcut ceva ce până atunci foarte puțini îndrăzniseră să facă, a adus public în fața unei elite juridice problema persecutării homosexualilor și a cerut schimbarea legii.

Nu s-a oprit după acest discurs. El a continuat să scrie și să argumenteze în favoarea libertății persoanelor homosexuale. A susținut inclusiv posibilitatea căsătoriei între bărbați și dreptul acestora de a se asocia.

Viața lui Ulrichs a fost o luptă dusă într-o societate care nu era pregătită să-i ofere ceea ce cerea. În 1880, Ulrichs a plecat în Italia, unde a trăit până la moartea sa, în 1895, la L’Aquila. A continuat să scrie, deși proiectele sale de emancipare nu au produs schimbările juridice pe care le sperase în timpul vieții.

A murit departe de locul în care își desfășurase o mare parte din activitate, fără să vadă recunoașterea pe care ideile sale aveau să o primească mult mai târziu.

Cine are dreptul să fie amintit?

Când vorbim despre ștergerea istoriei queer, nu cred că trebuie să ne imaginăm întotdeauna o conspirație în care cineva decide, în mod explicit, să elimine toate persoanele LGBTQ+ din istorie. Realitatea este, de multe ori, mai banală și tocmai de aceea mai greu de observat.

Un profesor alege ce consideră relevant. Un autor de manual decide ce merită un capitol și ce poate fi omis. O instituție finanțează o temă cercetare, iar pe alta o consideră neimportantă. Un arhivist păstrează anumite documente, în timp ce altele se pierd. Fiecare dintre aceste decizii poate părea neînsemnată, dar, adunate în timp, ele influențează felul în care ajungem să ne imaginăm trecutul.

Dacă învățăm despre istoria dreptului fără să aflăm despre oamenii care au contestat legile discriminatorii, înțelegem mai puțin despre felul în care funcționează dreptul. Dacă studiem istoria Europei fără să vedem experiențele queer care au existat în ea, imaginea noastră despre societățile europene rămâne incompletă.

Iar când o persoană queer caută exemple de oameni care au trăit înaintea ei, dar nu găsește aproape nimic în educația pe care a primit-o, poate ajunge să creadă că este singură. Că ceea ce trăiește nu are precedent. Că trebuie să inventeze de la zero un limbaj pentru propriile experiențe.

Astăzi, când drepturile persoanelor LGBTQ+ sunt prezentate de unii politicieni ca o amenințare la adresa tradiției, istoria lui Karl Heinrich Ulrichs ne amintește că oamenii queer au existat cu mult înainte ca aceste dezbateri politice să înceapă. Iar lupta pentru libertatea lor nu a început odată cu Stonewall și nici nu poate fi redusă la câteva decenii de activism occidental.

Să vorbim despre Ulrichs înseamnă și să ne întrebăm cine mai lipsește din istoria pe care o învățăm. Înseamnă să recunoaștem că felul în care ne raportăm la trecut influențează felul în care ne înțelegem prezentul. Și că nu putem vorbi serios despre emancipare dacă acceptăm ca unele experiențe umane să rămână invizibile doar pentru că nu se încadrează în povestea dominantă.

Karl Heinrich Ulrichs nu a reușit să schimbe lumea în timpul vieții sale. Dar a lăsat în urmă o întrebare pe care încă nu am rezolvat-o pe deplin: de ce ar trebui ca iubirea dintre doi oameni să fie un motiv pentru care statul să-i pedepsească?

Poate că tocmai de asta merită să ne amintim de el. Nu doar ca de un pionier al mișcării queer, dar ca de un om care a înțeles că uneori primul pas spre libertate este să spui, cu voce tare, că nedreptatea nu este normală.