Recunoașterea legală a genului, adică posibilitatea de a-ți schimba markerul de gen indicat în documentele oficiale – pașaport, buletin, certificat de naștere – este pentru mulți oameni trans, non-binari sau intersex o chestiune de identitate, demnitate și siguranță. Acest proces este un drept fundamental de a nu fi contrazis de propriile acte atunci când spui cine ești.

Raportorii speciali ONU pentru sănătate, tortură și discriminare au declarat că procedurile complicate, medicale sau umilitoare pentru recunoașterea identității de gen reprezintă o încălcare a drepturilor omului. ONU afirmă clar că statele trebuie să ofere proceduri „rapide, transparente, accesibile și bazate pe autodeterminare”. 

Cu alte cuvinte: identitatea de gen nu este ceva determinat de medici sau stabilit de societate în funcție de organele genitale, ci ceva profound personal, care aparține persoanei și nu statului. Iar recunoașterea juridică nu ar trebui să fie un test sau o aprobare dată de alții, ci pur și simplu un act prin care statul confirmă ceea ce persoana știe deja despre sine. 

Un pas major în această direcție a avut loc în 2019, când Organizația Mondială a Sănătății a scos identitatea trans din categoria tulburărilor mentale în clasificarea medicală ICD-11. Noua definiție a identității de gen vorbește despre o variație naturală a identității umane, nu o afecțiune. 

Asta înseamnă că medicii nu mai pot justifica diagnosticarea identității trans ca „patologie”, iar statele nu pot condiționa schimbarea actelor de operații, tratament hormonal, sterilizare sau evaluări psihiatrice obligatorii așa cum era în trecut. 

OMS spune clar: obligarea persoanelor trans să treacă prin astfel de proceduri pentru a-și valida identitatea legală constituie tratament degradant și reprezintă o încălcare a drepturilor fundamentale.

Paradoxul este că această schimbare medicală a blocat sistemele birocratice ale unor state, acolo unde posibilitatea schimbării juridice era legată, formal sau informal, de existența unui diagnostic medical. Moldova este unul dintre aceste cazuri, unde legal, după 2019 nu există o procedură clară, previzibilă și accesibilă, lăsând persoanele trans să se confrunte cu discriminarea.

Procedural, în țara noastră, persoanele trans se află într-un limbo juridic. Statul continuă să nu recunoască identitățile lor și perpetuează, indirect sau direct, un comportament transfob și discriminator în raport cu propriii cetățeni. Iar în practică, lipsa unei proceduri clare de recunoaștere legală a genului nu înseamnă neutralitate, înseamnă excludere.

De exemplu, un tânăr trans care vrea să meargă la facultate trebuie să depună dosarul cu actele actuale, în care markerul de gen este feminin. Comisia de admitere va observa imediat neconcordanța dintre nume, markerul de gen și identitatea vizibilă a persoanei. Asta nu este doar o situație birocratică, este o situație în care identitatea cuiva devine subiect de analiză, suspiciune sau conversație fără consimțământ. Pentru persoanele trans, asta înseamnă rușine, anxietate, retraumatizare.

Apoi vine întrebarea locuirii în cămin. Legal, el nu poate fi cazat în căminul băieților, pentru că statul îl vede încă drept „femeie”. Asta îl pune într-o poziție imposibilă: fie acceptă să locuiască într-un spațiu care nu îi respectă identitatea, fie renunță la cazare, fie renunță complet la studii. În ambele cazuri, problema este statul care refuză să adopte un cadru legal pentru ecunoaștere legală a genului.

Pentru mulți tineri trans din Moldova, astfel de situații nu sunt excepții, ci realitatea de zi cu zi. Nu vorbim despre lipsa „adaptării sociale”, ci despre un sistem care îi vulnerabilizează și marginalizează sistemic. Așa ajung unii să abandoneze planuri de carieră, educație sau mobilitate academică, nu pentru că nu sunt capabili sau motivați, ci pentru că statul nu le permite să parcurgă aceleași etape ca ceilalți. Iar acesta este doar un exemplu.

Această realitate se vede clar în Rainbow Europe Map and Index 2025, raportul ILGA-Europe care evaluează legislația LGBTI din 49 de țări europene. La capitolul „Legal Gender Recognition”, doar 12 state oferă o procedură bazată pe autodeterminare, adică exact standardul ONU, OMS și al dreptului internațional al omului. Cele 12 sunt: Belgia, Danemarca, Finlanda, Germania, Islanda, Irlanda, Luxemburg, Malta, Norvegia, Portugalia, Spania și Elveția.

Aceste state au trecut de la o abordare medicalizată la una bazată pe drepturi. Și nu s-a întâmplat nimic din ce se invocă de obicei în discursul transfob: nu a existat „abuz” de sistem, nu s-a destabilizat societatea, nu au dispărut drepturile femeilor și nu a apărut haos juridic. În schimb, oamenii trans și non-binari au primit ceva foarte simplu și, în același timp, profund: acte care corespund cu identitatea lor și felul în care arată. Acces la servicii fără umilințe. Protecție legală reală. Și o viață mai sigură.

Fără acte conforme, persoanele trans pot fi expuse discriminării, respingerii din servicii, abuzului în instituții medicale, blocajelor la angajare și chiar riscului de violență în interacțiunile cu poliția, vameșii sau alte autorități. Pentru persoanele trans, fiecare verificare de document nu este o formalitate, ci un moment de vulnerabilitate și nesiguranță.

În acest caz, întrebarea devine simplă: cât timp poate o societate să pretindă că apără demnitatea umană, în timp ce cere unor oameni să demonstreze sau să justifice cine sunt?

Pentru că, în final, identitatea cuiva nu este o discuție, ci un drept fundamental. Recunoașterea legală a genului nu „creează identități”, ci le confirmă. Nu schimbă persoana, dar schimbă felul în care statul vede acea persoană.

INTERVIU// Randi Lukian, persoană trans: „Vizibilitatea noastră nu ar trebui să vină cu riscuri, ci cu libertate”