Sunt Rafael Raețchi, ilustratorx din Chișinău. Sunt fascinat de tot ce înseamnă artă ca și o modalitate de explorare a emoțiilor umane. Mă identific ca și o persoană non-binară și poliamoroasă.

Bucharest Pride a fost primul meu pride din afara țării – două zile în care am descoperit spiritul comunității Queer al Bucureștiului, zile în care am simțit acceptare, dragoste și libertate. 

Cea mai importantă descoperire ce urma să o fac în această călătorie a venit înainte de a pleca din București. Bunul meu prieten, Vasile Micleușanu mi-a pus o întrebare – care a fost partea noastră preferată din zilele petrecute acolo? Am avut nevoie de ceva timp pentru a identifica răspunsul.

În București nu mi-a fost frică. Afirmația desigur e o generalizare – am avut momente în care m-am simțit în nesiguranță. Însă nu mi-a fost frică ca as putea fi abuzat pentru „aroganța” de a fi Queer. Prima mea impresie, ar fi relativa irelevanță a acestui aspect. Nu e ceva profund surprinzător și nu e așa de cool ca, de exemplu, petrecerea Queer din autobuz – unde am dansat împreună cu alți membrii ai comunității, în timp ce autobuzul mergea pe străzile Bucureștiului. 

În editorialul ce urmează, vreau să înțeleg mai bine frica de a fi Queer. Să găsesc sursa provenienței acestei frici, devenită parte componentă a experienței Queer în R. Moldova, să îi înțeleg rolul la nivel individual, comunitar și, desigur, consecințele acesteia în contextul societății largi. 

Importul de frică

Am ajuns în capitala României cu frici importate din Republica Moldova. Sunt obișnuit cu înjurăturile și amenințările săptămânal primite pe străzile Chișinăului. La București, am descoperit un spațiu mai safe. Insist asupra elementului comparativ, întrucât București nu e un queer heaven (not yet, at least). 

Din păcate, la Chișinău am fost nevoit să dezvolt mecanisme de apărare și coping ce funcționează profund în detrimentul sănătății mele mintale. 

Aceste mecanisme mă protejează cu succes de ura ocazională, dar îmi și creează o frică constantă, care mă însoțește odată ce ies din apartamentul meu. Dar în ce constau aceste mecanisme de apărare?

Puteam să iau o pauză de la ură, de la privirile care judecă, sau vocile care afirmă: „Dumnezeu a creat bărbat și femeie”. În locul lor a apărut iubire.

Anatomia fricii și mecanismelor de apărare

Ca reacții la evenimente stresante, traumatizante, sau de risc, dezvoltăm mecanisme de apărare și procesare. Scopul acestora e unul preventiv și reactiv – mintea noastră încearcă să ne apere de riscuri către siguranța noastră la nivel fizic și mintal. De exemplu, prima oară când am fost amenințat pe o stradă din centrul Chișinăului, mintea mea a învățat să fie hipervigilentă – să merg pe stradă înseamnă să scanez constant mediul meu înconjurător și să identific riscuri pentru siguranța mea. Această hipervigilență poate să se manifeste în diferite feluri. De exemplu, îmi e frică să utilizez transportul public. Dacă sunt agresat acolo, nu pot scăpa din situație de cât până la următoarea stație.

Astfel, hipervigilența ajunge să fie un mecanism de coping și de apărare.

La un nivel comunitar, suferim și simțim consecințele abuzului trăit zi de zi. Aceste consecințe ajung să fie mult mai profunde de cât hipervigilența. Ratele de suicid, depresie, anxietate sau abuzul de substanțe sunt considerabil mai ridicate în comunitățile Queer.  Un tragic exemplu al consecințelor acestor abuz ar putea fi cazul unei tinere transgender, Felis. Un alt exemplu este abuzul suferit de Marin Pavlescu în armată, după ce s-a aflat despre identitatea sa sexuală. 

Alienarea persoanelor Queer și emoțiile de singurătate sunt și ele profund răspândite în comunitate. Ne simțim deconectați de societatea a cărui membrii suntem.

La nivel politic, avem nevoie de o reprezentare mai puternică a comunității Queer. În lipsa acesteia, interesele comunității ajung să fie ignorate, sau mai grav, puținele drepturi să nu fie respectate. În aceste condiții, responsabilitatea cade pe umerii societății civile. Pentru că frica trăită constant ne ține departe de politică. 

Tot din frică, instituțiile culturale nu abordează subiecte Queer, iar artiștii comunității sunt nevoiți să identifice suport strict din direcția finanțatorilor străini. Artiștii Queer ajung să se simtă alienați în propria societate. Consecințele sunt mult prea profunde pentru a fi descrise aici, dar un simplu exemplu ar fi un „brain bleed” artistic, aceștia alegând să plece în alte țări unde pot identifica mai mult suport pentru arta lor.

La nivel individual, mulți din comunitate continuă să sufere, într-o stare profundă de alienare socială. Resurse psihologice sunt și ele puține, mai ales resurse Queer friendly. Moldova nu e un spațiu în care tinerii Queer se pot simți în siguranță și respectiv să fie membri activi ai societății. În lipsa unor soluții, ajungem, ca persoane queer, să dezvoltăm modalități de coping. Cei cu resursele necesare, merg la terapie psihologică, și poate caută deja universități în afara țării. Cei fără resurse, ajung să adopteze modalități de coping și apărare ce ajung să fie profund în detrimentul lor. Consumul de substanțe ilicite și izolarea fiind două exemple des întâlnite.

Deși termenii  „mecanism de apărare” și  „mecanism de coping” sunt utilizați interschimbabil, există o diferență. Primul e despre acțiuni și reacții subconștiente și automatizate, în timp ce al doilea vorbește despre acțiuni luate conștient pentru a procesa evenimente stresante și cu potențial traumatic.

Fără frică, doar cu iubire

La București nu am simțit nevoia hipervigilenței. În transportul public, pe străzile orașului – puteam respira cu ușurare. Știam că nu voi fi abuzat fizic și nu voi fi pus într-o situație de risc. Puteam să iau o pauză de la ură, de la privirile care judecă, sau vocile care afirmă: „Dumnezeu a creat bărbat și femeie”. În locul lor a apărut iubire.

Să nu simți nevoia hipervigilenței odată ce ieși din casă e o experiență eliberatoare. Mă simțeam confortabil să merg pe stradă, ba chiar fericit să o fac. Puteam admira frumusețea orașului, a oamenilor, cât și cea arhitecturală. Puteam să râd la glumele prietenilor mei, să fac cunoștință cu oameni noi și, simplu, să exist. Toate acestea fără nevoia de a fi hipervigilent. Toate fără să mă întreb „la care colț de stradă voi fi înjurat sau amenințat?”.

Am avut o interacțiune pozitivă și cu un polițist. Ne îndreptam împreună cu prietenii mei spre stația de metrou, în drumul nostru spre Pride în autobuz. La intrarea în stație erau doi polițiști care urmăreau pregătirea „marșului normalității” unde se adunase un număr mic de credincioși cu icoane. Înainte de a intra în stație, polițistul ne-a rugat să nu traversăm strada către marșul normalității. „Cred că înțelegeți de ce”, a spus acesta. 

Nu pot comenta asupra acestei întâmplări decât dintr-o perspectivă de comparație. În Republica Moldova, cea mai recentă interacțiune a mea cu poliția a fost una în care am mi s-a spus că „după așa bărbați, plânge armata” și am fost întrebat dacă „am succes la femei” cu unghiile mele colorate. Am fost și amenințat că voi fi dus la sectorul de poliție, voi fi testat de droguri, din cauza tatuajelor și cercelului meu. În București, m-am simțit mult mai safe, datorită ofițerului care mi-a sugerat respectuos să stau în siguranță.

O comunitate gata să mă apere a făcut hipervigilența mea inutilă în București. Fiind cu echipa BangBang, puteam să mă simt în siguranță. M-am simțit alături de prieteni, m-am simțit în cadrul unei familii, m-am simțit protejat. Toate aceste emoții au fost amplificate odată ce ajunsesem la marș.

Rolul comunității în alinarea fricii și vindecarea traumei Queer

Marșul Bucharest Pride a avut un număr masiv de participanți – 25 de mii de oameni! 25 de mii de suflete Queer, cântând și fiind în unison, mărșăluind pentru dreptul de a fi. Un spectru al diversității a marcat acest eveniment. Lumea prezentă acolo m-a ajutat să simt sentimentul de apartenență și să mă eliberez de frică. Hipervigilența se evaporase, fiind înlocuită de o bucurie Queer. 

La București am descoperit ce înseamnă să faci parte dintr-o comunitate. Comunitate ce îți oferă putere și siguranță. Un spațiu unde poți să fi liber. Un spațiu unde poți să plângi, să râzi, să suferi și să cauți soluții. Un spațiu în care ne putem vindeca, fără riscul de retaliere.

Cred că anume spiritul comunității este locul unde ne vindecăm traumele. În mijlocul comunității identificăm modalități de a procesa frica paralizantă și omniprezentă. Lucrând cu această frică, și învățând cum să trăim cu ea, putea merge înainte, spre următorii pași a Eliberării Queer.

Queers of The World, Unite!

Autorx: Rafael Raetchi