Să fii gay într-o lume predominant hetero înseamnă să trăiești o bună parte a vieții tale în izolarea. În cartea „The Velvet Rage”, psihoterapeutul gay Alan Downs susține că majoritatea bărbaților gay cresc lipsiți de iubire masculină autentică, de empatie și de validare paternă, ceea ce formează o rană adâncă pe care o purtăm cu noi toată viața.

„Fii mai bărbat!” ni se spune de mici. Această experiență de suferință ne-a obișnuit cu ideea că pentru noi, iubirea nu vine niciodată necondiționat. Iar la maturitate ajungem că căutăm cu disperare alinare și validare în bărbații care ne ies în cale. Fiecare întâlnire romantică fiind o misiune de salvare a propriei noastre valori.

Despre asta este cel de-al cincilea album de studio al lui Sam Smith, Hazel Eyes. L-am ascultat cap coadă dintr-o dată și am simțit de parcă totul era despre mine. Încă înainte de lansare Sam Smith îl prezintă ca pe o lucrare profund vulnerabilă, centrată pe experiențele gay, inspirat de relația sa cu designerul Christian Cowan.

Mai jos trei teme despre care aș vrea să vorbesc.

presiunea de a nu fi singur & iluzia iubirii de o noapte

„Play your part tonight…”

Povestea albumului începe exact cu această vulnerabilitate. Piesa Everlasting Love surprinde această căutare disperată a unei relații care să dureze. Câți dintre noi nu am fost acolo? Întâlnești pe cineva care îți place pe Grindr sau la o ieșire la un vin, petreceți o noapte sau câteva zile bune împreună, iar în mintea ta se aprinde imediat speranța: „Gata, el este, e prințul pe cal alb, e iubirea vieții mele!”. Pentru ca mai apoi, totul să se sfârșească la fel de repede cum a început, iar tu să te trezești din nou singur, reluând totul de la capăt, again and again. Presiunea devenind și mai grea cu cât înaintăm în vârstă.

Ce îmi place cel mai mult la această piesă este felul în care povestea se schimbă pe parcurs. În prima parte, este despre proiecție, despre nevoia de a nu mai fi singur și despre speranța că următorul om va fi „the one”. Dar în a doua parte, căutarea devine găsire. Iubirea începe să capete sensul unei realități care poate dura. Sam Smith a povestit că a finalizat piesa după ce și-a întâlnit iubirea. Retrospectiv, poți auzi în ea această trecere puternică: de la frica de a fi singur, la sentimentul că ai găsit, în sfârșit, un om lângă care nu mai trebuie să fugi.

Piesa Everlasting Love face o tranziție superbă de la „Will you play the part for just one night and be my everlasting love?” la „Will you play the part for all my life and be my everlasting love?” Însă, din păcate, viața nu vine cu garanții, iar aici intervine una dintre cele mai dureroase teme ale vieții gay: trădarea.

emotionally broke

Pentru noi, care creștem de mici cu frica constantă de a fi respinși, trădarea din partea partenerului este mai mult decât o dezamăgire amoroasă. În timpul terapiei mele, am înțeles că orice act de invalidare sau trădare din partea partenerului meu este trăit că o prăbușire existențială. O moarte. Cel mai mic act perceput ca trădare redeschide instantaneu rana abandonului, confirmând că efortul nostru de a fi perfecți a eșuat. Iar Sam Smith chestionează ce se întâmplă atunci când deschizi cu adevărat ușa cuiva, oferi tot ce ai mai bun, iar în final ești trădat.

În timpul piesei Oh Mother, nodul din gât a devenit insuportabil. Mi-am amintit de perioada imediat următoare acelei prime mari despărțiri de după o relație de cinci ani. Nu aveam cu cine vorbi. Nu aveam cui spune durerea pe care o simțeam. Viața mea era o tăcere sufocantă. Eram în doliu, așa cum mi-a zis terapeutul meu.

Despărțirile queer sunt tratate diferit. Când o relație heterosexuală se destramă, societatea înțelege suferința; există scripturi culturale, sprijin de familie, un vocabular comun al pierderii. Dar când o relație între doi bărbați se termină, mai ales una marcată de abuz, nu există acest sprijin. Cui poți spune despre suferință ta, dacă nimeni nu știu despre tine sau te înțelege. Și uite așa ne izolăm și mai mult. Terapeutul meu numea acest proces „doliul unei lumi nerecunoscute”.

comunitatea

Muzica de pe Hazel Eyes mi-a aminite că supraviețuirea noastră ca oameni queer a depins întotdeauna de comunitate și, mai ales, de solidaritate.

Când societatea din din jur ne vrea invizibiil, prietenii devin singura plasă de siguranță. Mi-am amintit de asta ascultând piesa Sugar Rush, care m-a aruncat instantaneu în acele momente în care vezi pe cineva care îți place la nebunie, dar ești complet înghețat de frica de a fi respins. În acele secunde de vulnerabilitate, salvarea vine de la prietenii de lângă tine. Ei devin cei care îți dau curaj: „Du-te!”, „se uită la tine!”.

Există o frumusețe profund queer în acest colectiv. Prieteniile noastre sunt, de fapt, ceea ce ne ține în picioare atunci când viețile noastre romantice se prăbușesc.

Happy End?

Pe măsură ce albumul înaintează, se simte o tranziție treptată spre stabilitate, o maturizare care oglindește propria mea realitate recentă. În ultimii ani, m-am ghidat mult după un principiu stoic simplu, dar greu de aplicat: nu putem controla acțiunile celorlalți sau traumele trecutului, ci doar felul în care alegem să reacționăm în fața lor. Ceea ce la prima vedere a părut o perioadă lungă o condamnare la singurătate, s-a transformat în timp într-o pregătire interioară pentru ceva mai mare. O oportunitate de a învăța să fiu bine cu mine însumi înainte de a putea fi bine cu altcineva.

Ceea ce iubesc cel mai mult la Hazel Eyes este faptul că nu tratează dragostea ca pe o destinație, sau ca un filmul cu un „happy end.” Iubirea nu este un trofeu pe care îl câștigi și gata. Iubirea este întregul drum: singurătatea care o precede, idealizarea străinilor pe Grindr, trauma trădării, doliul și, în ciuda tuturor acestor cicatrici adânci, decizia absolut înfricoșătoare, dar eliberatoare, de a avea încredere și de a încerca din nou

Xoxo! Până data viitoare! 🖤