Cândva, am fost homofobă. Am crezut cu tărie că persoanele de altă orientare sexuală trăiesc în păcat și că trebuie oprite din a-și ”promova” drepturile și libertățile. Dar asta s-a schimbat și astăzi o spun cu mândrie că sunt aliată a comunității LGBTQI+. Te invit să afli, în rândurile ce urmează, istoria mea – cea a tranziției de la homofobie la a fi aliată.

Am crescut și am intrat în maturitate fiind de religie creștin-ortodoxă, o alegere pe care o făcusem singură, la vîrsta de 13 ani. Pentru mine, religia era un refugiu din familia mea disfuncțională, în care am fost supusă abuzului emoțional, psihologic și fizic. Mergeam la biserică ca să am parte de liniște, să primesc ceea ce eu consideram grijă părintească și măcar ceva sens la suferința prin care treceam zilnic acasă.

La maturitate, am devenit o persoană de-a dreptul fundamentalistă – am început să merg regulat la biserică, practicam rugăciuni zilnic, țineam toate posturile și mă împărtășeam. Odată cu asta, luam drept adevăr suprem tot ce se scria în literatura și presa ortodoxă, se declama cu aroganță de pe altarul bisericii și se insista că „așa este scris în Biblie”.

Ba mai mult, când am ajuns la facultate, m-am alăturat unei asociații studențești creștin-ortodoxe, care, printre altele, avea o agendă agresivă de promovare a mișcării pro-viață, anti-LGBTQI+ și cam tot ce merge în contradicție cu drepturile fundamentale ale omului. Pe atunci, eu eram influențată să cred în aceste valori de dreapta promovate de către „bărbații neamului”, care aveau o grijă mare ca noi, fetele din asociație, să îi ascultăm. Pe lângă asta, pe noi ne pescuiau pentru măritiș – și acum îmi amintesc cum am fost împinsă din spate să intru într-o relație cu un bărbat mai mare decât mine, venit din România, care își căuta cu disperare soție bună și cuminte.

Una dintre cele mai neplăcute amintiri este cea în care am participat, împreună cu alți câțiva membri ai asociației, la o dezbatere pe tema introducerii materiei de educație sexuală în școli. La acea dezbatere erau prezenți și activistx LGBTQI+, iar noi, cei din asociație, îi consideram apostolii păcatului. Asta ne-a fost insuflat de biserică, de preoți, de băieții din asociație, așa că în asta credeam.

Fisurile din stânca religiei

La facultate am studiat jurnalismul, iar parte din studii era practica jurnalistică. Datorită conexiunilor „bărbaților neamului”, am ajuns să scriu pentru cotidianul creștin-ortodox „Lumina” din România, ulterior devenind și colaboratoare din partea Mitropoliei Basarabiei pentru acest ziar. Intrasem cu dreptul în viața profesională, ar fi spus unii pe atunci.

Totuși, ca urmare a abuzului sexual din partea primului meu partener, care era pe atunci student la facultatea de teologie a Universității București, ceva în mine a început să dea crăpături. Au urmat încă ani buni în care eu oricum căutam refugiu în biserică, dar deja începeam să-mi pun întrebări care, de fiecare dată, rămâneau fără răspuns.

Mai târziu, am audiat un master în filosofie la Universitatea din București, timp în care întrebările mele deveneau tot mai multe și mai pertinente. Perioada masterului a fost cea mai revelatoare, de altfel. Mă aflam pe atunci la București, se întâmplase tragedia de la clubul „Colectiv” și am fost martoră a reacției unor preoți la adresa victimelor acelui incediu devastator. În paralel, se construia într-o veselie catedrala mântuirii neamului din București, o construcție uriașă, care mânca bani publici fără scrupule. Toate acestea, luate împreună, mă făceau să mă îndepărtez încet-încet de religie.

Cuiul final în sicriul apartenenței mele religioase a fost pus atunci când am ajuns să am o dilemă existențială: de ce sexul până la căsătorie este considerat păcat, dacă există iubire între două persoane? Oare nu iubirea este valoarea supremă, pe care a promovat-o Iisus?

De la homofobă la aliată

De la revenirea mea din București până în prezent au trecut 10 ani. 10 ani în care mă identific drept agnostică, în care am început să-mi aleg singură valorile în care cred, în care încă îmi construiesc identitatea mea. În acești ani am reușit să cunosc persoane extraordinare din comunitatea LGBTQI+, iar cu unele dintre ele am devenit prietenă apropiată. De altfel, prietenia strânsă cu o persoană queer a fost cea care m-a determinat să devin aliată a comunității și să încep să particip, din solidaritate, la Marșul Pride.

Datorită acestei persoane, am început să descopăr stigmatizarea și prejudecățile cu care se confruntă comunitatea, fenomene la care eu, cândva, am participat în mod direct. Pe lângă asta, participasem și la un atelier organizat de Centrul GDM despre orientarea sexuală și identitatea de gen, care m-a ajutat foarte mult să privesc altfel comunitatea LGBTQI+. La acel atelier am învățat, pentru prima oară, despre diferența dintre orientare sexuală și identitate de gen, despre cum e să te confrunți cu stigmatizare din cauza propriei identități și cum pot eu, în calitate de simplă cetățeană, să contribui la destigmatizarea comunității LGBTQI+ din Moldova.

În prezent, iau atitudine oricând este nevoie de aliați și aliate, particip cu bucurie la Marșul Pride, susțin prietenx și cunoscutx queer și sunt alături de comunitate când se întâmplă cazuri de încălcare a drepturilor și abuzuri de orice fel.

În loc de concluzie

Oricine poate deveni aliat și aliată a comunității LGBTQI+, dacă își dorește asta și este dispus/ă să treacă prin procesul de recunoaștere a erorilor de gândire și a valorilor incompatibile cu drepturile omului. Mea culpa! Mai ales în aceste vremuri în care drepturile persoanelor queer sunt în pericol în ceea ce era cea mai democratică țară din lume, iar în Moldova persoanele din comunitate sunt prinse la mijloc în jocuri electorale murdare.

Ce poți face tu ca să devii aliat/ă a comunității? E simplu: să începi cu un prim pas, în care să-ți propui să privești persoanele LGBTQI+ ca oameni egali cu tine. Să îți propui să îți revizuiești valorile și stereotipurile pe care le ai față de persoanele queer și să te informezi din surse demne de încredere. Nu în ultimul rând, să urmărești activistx din comunitate, pentru a afla care sunt provocările cu care se confruntă acești oameni zi de zi, în Republica Moldova și nu numai.
Oricine este binevenit/ă să fie aliat/ă a comunității, atâta timp cât la mijloc este dorința sinceră de a înțelege, a asculta, a empatiza și de a fi alături, oricând este nevoie.