În ultimii ani, auzim tot mai des că democrația este în declin, iar valorile democratice nu mai par „la modă”. Guvernele de extremă dreaptă sau liderii autoritari câștigă teren în tot mai multe locuri. Nu mai vorbim doar despre crize politice locale, ci despre o schimbare mai largă de atmosferă: lumea pare să se îndepărteze de reguli comune, de drepturi, de instituții și de ideea că democrația este cel mai sigur spațiu pentru libertate.

Volker Türk, Înaltul Comisar al ONU pentru Drepturile Omului, avertiza într-un discurs recent că, în asemenea condiții, liderii lipsiți de scrupule pot folosi propaganda și dezinformarea ca să aprindă „un butoi cu pulbere” al urii.

Aceeași neliniște se simte și în felul în care liderii lumii vorbesc despre ordinea internațională. La Forumul Economic Mondial de la Davos, prim-ministrul Canadei, Mark Carney, a declarat că lumea bazată pe reguli nu mai funcționează ca înainte. El a vorbit despre sfârșitul unei ordini internaționale previzibile și despre nevoia țărilor de a-și apăra valorile, drepturile omului, suveranitatea și solidaritatea într-o lume tot mai dură.

La același forum, președintele Finlandei, Alexander Stubb, a descris momentul actual ca pe o schimbare istorică a ordinii mondiale, comparabilă cu marile rupturi de după 1918, 1945 sau 1989. El a mai subliniat că lumea pare să aibă două drumuri în față: unul bazat pe tranzacții, sfere de influență și puterea celui mai tare, și altul bazat pe instituții, reguli și norme comune.

Pentru o țară mică precum Republica Moldova, această discuție nu este abstractă. Atunci când regulile internaționale slăbesc, când propaganda devine limbaj politic țările mici devin mai vulnerabile. Iar atunci când democrația este prezentată ca haos, iar autoritarismul ca „ordine”, societățile obosite ajung sa creadă că libertatea este problema, nu lipsa de încredere, sărăcia, corupția sau manipularea.

Democrația nu se prăbușește mereu cu zgomot. Uneori obosește în noi înainte să ne dăm seama. Începe cu un „toți sunt la fel”sau „nu mai are rost”. Apoi vine „mai bine cineva care face ordine”. Și, fără să ne dăm seama, ceea ce părea doar o stare de dezamăgire devine teren fertil pentru autoritarism.

OECD, Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, este un forum internațional care lucrează cu peste 100 de țări și produce date, analize și recomandări de politici publice, scrie că democrațiile se află sub presiuni interne și externe tot mai mari. Dezinformare, scăderea încrederii, polarizare, influență străină, nevoia de mai multă transparență și participare publică. Cu alte cuvinte, democrația nu este slăbită doar de dușmani externi. Este slăbită și atunci când oamenii simt că nu mai contează, că nu mai sunt ascultați, că deciziile se iau undeva departe de ei. În articolul De ce tot mai mulți „mușcă” momeala extremismului? explic acest fenomen.

Cum construim reziliență democratică într-o societate deja obosită?

Primul pas ar fi să ne amintim că democrația nu trăiește doar în Parlament, Guvern, comisii electorale sau tratate internaționale. Trăiește și în felul în care vorbim cu vecinul care gândește diferit. În felul în care presa verifică informația înainte să o publice. În felul în care școala îi învață pe tineri să pună întrebări, nu doar să repete răspunsuri. În felul în care instituțiile acceptă critica fără să o trateze ca pe o trădare. În felul în care oamenii pot protesta fără să fie demonizați.

Democrația are nevoie de încrederea cetățenilor în instituții, dar această încredere nu se construiește de la distanță. Ea se formează atunci când oamenii simt că au un loc real în viața publică: că pot participa la procese sociale, pot lua parte la dezbateri, se pot organiza în comunități și pot influența deciziile care le afectează viața.

Iar încrederea este exact ce atacă dezinformarea. Ea nu doar minte sau inventează. Dezinformarea sapă încet la baza realității comune. Îți spune că presa minte, experții mint, ONG-urile mint, instituțiile mint, vecinii tăi sunt manipulați, iar singura voce care spune „adevărul” este, de obicei, cea care îți cere să urăști pe cineva.

În aceeași direcție vorbește și Volker Türk, Înaltul Comisar al ONU pentru Drepturile Omului. El avertiza că discursul de ură și conținutul dăunător din online au consecințe reale în viața oamenilor, iar reglementarea acestui tip de conținut nu trebuie confundată automat cu cenzura. Altfel spus, ceea ce se întâmplă pe internet nu rămâne doar pe internet. Când spațiul public este otrăvit constant cu minciuni, ură și suspiciune, democrația pierde capacotatea oamenilor de a participa, de a vorbi, de a critica, de a exista public.

Toate acestea formează o societate divizată care nu mai discută, dar se suspectează. Și care în loc să caute soluții, caută vinovați.

În Republica Moldova știm prea bine cum arată această realitate. Se activează în jurul limbii, identității, geopoliticii, războiului, sărăciei, fricii de schimbare, drepturilor minorităților. Alteori vine sub formă de glumă, video viral, predică morală sau „întrebare nevinovată”. Dar mecanismul este meru același: ia o anxietate reală și îi dă o țintă falsă.

În fața acestor amenințări, doar prin combaterea falsurilor nu putem vorbi despre o reziliență democratică. Dacă oamenii se simt abandonați, vor crede mai ușor în cei care le promit protecție. Dacă oamenii se simt umiliți, vor fi atrași de discursuri care le oferă superioritate. Dacă oamenii nu au încredere în instituții, vor căuta explicații în teorii conspiraționiste.

Reziliența democratică înseamnă să construiești un spațiu în care oamenii sunt cu adevărat ascultați și implicați. Participarea reală, nu doar consultări formale, unde oamenii sunt invitați să bifeze o prezență, îi face pe cetățeni să simtă că vocea lor contează. Pentru că oamenii care simt că au un loc în democrație sunt mai greu de convins că democrația nu valorează nimic.

OECD spune că o democrație mai rezilientă are nevoie de un ecosistem informațional sănătos: presă independentă, comunicare publică bazată pe dovezi, o societate civilă puternică și date ușor de verificat. ONG-urile, jurnaliștii, activiștii, grupurile comunitare, inițiativele locale nu sunt decor democratic. Acești actori sociali simt primii când ceva începe să meargă prost.

Georgia arată cât de repede se poate goli democrația de sens atunci când societatea civilă este atacată sistematic. Alegerile, ca exercițiu democratic, poate exista, guvernul poate continua să vorbească în numele „poporului”. Dar dacă presa este intimidată, ONG-urile sunt etichetate ca agenți străini, protestatarii sunt pedepsiți, iar vocile critice sunt tratate ca dușmani interni, democrația rămâne doar o formă fără substanță. Parlamentul European a vorbit în 2025 despre „regres democratic” și chiar despre „capturarea statului” în Georgia, după ani de progres democratic.

Atunci când puterea atacă societatea civilă, atacă una dintre formele prin care democrația se poate repara.

Pentru comunitățile vulnerabile, reziliența democratică are și o dimensiune foarte concretă: siguranța de a exista public. O democrație nu este puternică dacă majoritatea votează, dar minoritățile trăiesc cu frică. Persoanele LGBTQ+, romii, refugiații, femeile sunt și ei cetățeni. Iar reziliența democratică se vede cel mai clar în felul în care statul tratează oamenii care sunt discriminați sistemic.

În Moldova, reziliența democratică va depinde tot mai mult de felul în care reușim să legăm marile cuvinte, integrare europeană, securitate, reforme, stat de drept, de viața reală a oamenilor. Dacă democrația rămâne un discurs tehnic, spus în conferințe, ea va pierde în fața propagandei care vorbește direct cu fricile oamenilor.

Cum construim reziliență democratică totuși?

Prin instituții care nu cer încredere, dar o construiesc zi de zi prin dialog și participare. Prin presă care nu aleargă doar după scandal, dar explică și educă. Prin școli care formează cetățeni care gândesc și analizează, nu doar absolvenți eminenți. Prin responsabilizarea politicienilor care folosesc frica drept strategie electorală. Prin susținerea societății civilă care ajunge dincolo de bula celor deja convinși. Prin conversații grele, dar necesare, cu oamenii care se simt pierduți, trădați sau invizibili.

Democrația poate fi lentă, enervantă, obositoare și uneori profund dezamăgitoare. Dar tocmai aceste imperfecțiuni ne lasă loc de corectare. Putem protesta, critica, investiga sau organiza inițiative. Mai putem vota pe cei care vor guverna și îi face responsabili atunci când eșuează. Putem cere explicații și spune „nu” fără să fim declarați dușman al poporului.

Reziliența democratică este responsabilitatea noastră a tuturor și nu se construiește doar de sus. Se construiește în fiecare zi prin alegerile mici pe care le facem. În momentele în care alegem să nu transformăm frica în ură. În fiecare moment în care se încurajează întrebările. În fiecare instituție care răspunde transparent, dar nu se ascunde. În fiecare om care nu distribuie o minciună doar pentru că îi confirmă furia. Pentru că democrația poate rezistă doar atunci când oamenii nu renunță la ea.

Acest material face parte din seria editorială realizată în cadrul proiectului „Creșterea rezilienței societale în era dezinformării și a deepfake-urilor generate de AI”, implementat de A.O. Media Cub și susținut financiar de Ambasada Regatului Țărilor de Jos la Chișinău, prin intermediul Centrului de Resurse Juridice din Moldova (CRJM).

Conținutul acestui material reflectă exclusiv punctul de vedere al autorului și nu reprezintă în mod necesar poziția finanțatorilor.