Decenii la rând, personajele LGBTQ+ au apărut pe ecran mai ales ca excepții. Fie hiper-sexualizate, fie definite prin suferință, traume sau scandal. Sociologii și cercetătorii media spun de mult că felul în care industria filmului spune povești schimbă felul în care oamenii își imaginează realitatea. Cercetătorii americani Sink și Mastro arătau încă din 2018 că simpla expunere la personaje gay prezentate pozitiv reduce atitudinile negative față de persoanele LGBTQ+.

Cu alte cuvinte: nu doar politica schimbă mentalități, dar și producțiile de film.

Problema este că mult timp, aceste reprezentări au fost limitate. În multe filme, lesbienele erau prezentate ca personaje tragice, instabile sau chiar periculoase. În alte contexte, relațiile dintre femei erau folosite mai degrabă ca fantezie pentru publicul heterosexual, male gaze, decât ca povești autentice de viață. 

Cercetătoarea Jung Kwon scria că o mare parte din „vizibilitatea” lesbiană din media globală a fost, de fapt, construită pentru privirea bărbatului heterosexual, nu pentru comunitatea LGBTQ+.

În acest peisaj, The Fosters este o raritate prin reprezentarea sa pozitivă și demnă: un serial mainstream despre două femei căsătorite care își cresc împreună copiii. Ce vezi în The Fosters nu e o poveste despre „cum e să fii gay”. E o poveste despre cum e să fii familie.

Stef și Lena nu sunt personaje simbol. Sunt părinți. Au joburi. Sunt obosite. Se ceartă. Se împacă. Discută problemele copiilor, facturile, viitorul. Iar acest lucru contează enorm. După cum spune teoreticianul media Jonathan Bignell, realismul în televiziune nu este doar stil artistic, ci și un instrument care modelează normele sociale. Când vezi același tip de viață reprezentat din nou și din nou, începi să-l percepi ca normal.

Unul dintre cele mai puternice lucruri din serial este felul în care oamenii vorbesc între ei. Stef și Lena nu rezolvă conflictele prin tăcere sau prin crize teatrale. Vorbesc. Ascultă. Revin asupra discuțiilor. Se asigură că partenera este auzită. Filosofii comunicării spun că acesta este nucleul unei relații etice: nu să câștigi disputa, ci să înveți perspectiva celuilalt.

Același tip de comunicare se vede și în relația cu copiii. Nu există „pentru că așa spun eu” ca regulă supremă. Există explicații. Întrebări. Răbdare. Într-una dintre scenele cheie, un copil își exprimă confuzia legată de sentimentele lui pentru un băiat. Răspunsul mamei nu este panică sau morală, dar e un răspuns care arată empatie și susținere: „Nu contează. Te iubim pentru cine ești.”

Cercetările despre emoții și media arată că oamenii caută povești care le dau emoții bune și evită poveștile care îi fac să se simtă respinși sau fără speranță. Psihologii media Bartsch și colegii săi explică faptul că aceste emoții nu doar că ne fac să ne uităm mai departe la un serial, dar ne influențează și felul în care ne imaginăm propriile alegeri de viață.

Poate de aceea ritualurile cotidiene din The Fosters sunt atât de importante. Micul dejun împreună. Cina. Serile petrecute pe canapea. „Noapte bună” spus fiecărui copil. Terapeuții de familie spun că aceste ritualuri aparent banale sunt, de fapt, coloana vertebrală emoțională a unei familii. Ele creează siguranță, apartenență și continuitate.

Și exact asta face serialul, arată spectatorilor că o familie queer poate avea exact aceeași structură emoțională ca oricare alta.

Un alt stereotip pe care The Fosters îl demontează este ideea că într-un cuplu de același sex „cineva trebuie să fie bărbatul”. Cercetătoarea Vanlee scrie că multe producții încă încearcă să imite rolurile heterosexuale în cuplurile gay. În The Fosters, Stef și Lena sunt ambele mame. Atât. Ambele pot fi ferme. Ambele pot fi sensibile. Ambele pot fi protectoare. Nu există o copie a modelului heterosexual. Există un model nou, funcțional.

De ce contează asta? Pentru că, după cum arată studiile, oamenii LGBTQ+ internalizează și ei imaginile pe care le văd în media. Dacă toate poveștile despre tine sunt despre haos, suferință și instabilitate, începi să crezi că doar așa este posibil.

The Fosters oferă o altă imagine: o viață imperfectă, dar bună. O viață construită. O viață care nu se termină la „coming out”.

Poate că adevărata forță a serialului nu e activismul. Ci normalitatea. Faptul că, după câteva episoade, uiți complet că părinții sunt două femei, și rămâne doar povestea unei familii care încearcă să se descurce.

Iar asta, într-o cultură care încă se opune existenței familiilor queer, este deja un act profund politic.