„Rușine, asta nu-i frumos, tu doar ești fetiță”, fraza aceasta aparent nevinovată, spusă în scop educativ de adulții copilăriei mele, o aud și azi, uneori, în minte. Sunt convinsă că mii de alte fete, unele dintre ele, astăzi, femei, au crescut auzind cu regularitate îndemnul de ”a avea rușine”.

Noi știm că „e rușine” și asta ar trebui să ne facă oameni cumsecade…

Băieții nu-s mai norocoși în această privință, ei trebuie să-și reprime din primii ani de viață emoțiile pentru că: „E rușine să plângi, tu doar ești băiețel”. Creștem oameni educați cu rușine de sine, care, după mine, e unul dintre cele mai distructive sentimente umane. Noi știm puțin despre bine și despre rău, foarte puțin, despre respectul veritabil, noi nu știm despre acceptare și iubire de sine, noi știm că „e rușine” și asta ar trebui să ne facă oameni cumsecade.

De fapt, rușinea îți consumă eul și te poate ține în captivitate ani în șir, ani petrecuți în negări de sine, neclaritate și incertitudine cu privire la ceea ce simți, ceea ce vrei sau ceea ce poți. Desigur, exemplele sus-menționate sunt aproape inofensive și poate că nu au rol decisiv în formarea noastră ca personalități, dar, din păcate, rușinea poate avea multe surse de alimentare. Iar atunci când creștem și trăim într-o societate care menține rușinea în sistemul de valori, putem spune că suntem toți, mai mult sau mai puțin, captivi.

Nu vorbesc despre rușine la persoana a treia. Crescută fiind într-o familie cu tată alcoolic, m-am fiert ani la rând în acest sentiment de care nici măcar nu eram conștientă pe deplin. Mi-a luat probabil cam tot atâția ani ca să încep să-l înțeleg, iar când am ajuns să tratez această bubă, am înțeles că e deja cangrenă, dar amputarea s-a adeverit a fi o soluție nu foarte rea.

Ce legătură are povestea mea personală cu oamenii LGBTQ+?

De ce vorbesc despre aceste lucruri și ce legătură are povestea mea personală cu oamenii LGBTQ+? Imaginează-ți să conștientizezi într-o bună zi că ești altfel, că simți altfel, că ești străin în corpul în care ai fost crescut și care a fost modelat după un șablon care, de asemenea, îți este străin, iar tot ceea ce simți, toate sentimentele tale veritabile ești nevoit să le respingi, „pentru că nu e frumos”, „pentru că nu e corect”, „pentru că e rușine”.

De când m-am vindecat de rușine, pot vorbi deschis cu oricine despre faptul că tatăl meu este alcoolic, fără a avea teama de a fi judecată, fără teama de a fi respinsă, fără teama de a-i răni pe cei apropiați. Atunci m-am gândit: „Cât de ușor mi-ar fi fost, dacă în copilărie aș fi putut să vorbesc la fel de deschis despre acest lucru, fără să-mi fie rușine…”.

Nu e totul doar despre sex

A fi gay, lesbiană sau transgender într-o societate homofobă înseamnă să trăiești în rușine și teamă. Cei din jur nu vorbesc despre asta, „pentru că nu e frumos”, tu nu poți vorbi despre asta, pentru că ți-e rușine că ești altfel, pentru că ți-e frică de a fi judecat, respins, pentru că ai putea pierde oameni dragi. Acum mă gândesc: „Cât de ușor ar fi pentru acești oameni, dacă ar putea să vorbească despre ei fără filtre, fără cenzură, fără frică, fără eticheta că sunt „altfel””. Cât de ușor ar fi pentru noi toți, ca societate în ansamblu, dacă am vorbi despre asta, fără să ne frică de gay, lesbiene sau persoane transgender. Fără a-i eticheta, fără a-i considera anormali și fără a ne limita doar la discuții despre sex. Da, este și despre sex, pentru sex fac toți, și heterosexualii, și homosexualii și a vorbi despre sex nu este o rușine. Dar nu e totul doar despre sex. Când mergi la o nuntă, nu feliciți tinerii proaspăt căsătoriți cu faptul că vor avea, de azi înainte, un partener stabil pentru sex, acum, legiferat și în acte. Se presupune că acei oameni se iubesc. La fel pot iubi și persoanele LGBTQ+. Atunci, de ce lor trebuie să le fie rușine?

Natalia Volontir