Nu există neapărat un moment clar în care oamenii își dau seama că au trecut dintr-o stare de normalitate într-una de fragilitate. De cele mai multe ori, ruptura începe încet de la neîncredere și oboseală. Cu senzația că nimeni nu mai ascultă pe nimeni. Mai întâi, oamenii nu mai cred în instituții. Apoi nu mai cred în presă și în experți. Apoi ajung să nu mai cred unii în alții.

Reziliența unei societăți nu se măsoară în lipsa crizelor. ONU, prin Biroul Națiunilor Unite pentru Reducerea Riscului de Dezastre, definește reziliența ca abilitatea unei comunități sau societăți expuse la pericole de a rezista, absorbi și de a se adapta și recupera, păstrându-și funcțiile esențiale. Mai simplu: reziliența este capacitatea unei societăți de a trece prin crize fără să se destrame complet. (undrr.org)

Atunci când o societate nu este rezilientă, iar instituțiile guvernamentale nu investesc în aceasta, fiecare criză devine mai mare decât este. O scumpire a prețurilor devine dovada că „totul se prăbușește”. Lupta pentru drepturi egale devine motiv de ură. O știre falsă devine adevăr, iar o schimbare socială devine amenințare existențială.

Reziliența nu este doar un cuvânt frumos care apare în discursuri, dar ar trebui să fie o strategie clară a guvernelor pentri aș proteja cetățenii și țara. Banca Mondială leagă coeziunea socială și reziliența de prevenirea conflictelor, reducerea violenței, capacitatea comunităților de a rămâne funcționale în crize și de a ieși din fragilitate. Altfel spus, reziliența socială este și despre cum rămânem împreună după ce pericolul trece. (worldbank.org)

O societate poate ieși tehnic dintr-o criză și totuși să rămână afectată moral. De exemplu, o societatea poate avea instituții, funcționale dar fără încrederea cetățenilor. Poate avea presă, dar un public prea obosit să mai distingă între adevăr și manipulare.

Într-o societate fără reziliență, frica devine limbaj comun

Când oamenii sunt obosiți, când au impresia că nimic nu funcționează, când se simt abandonați sau umiliți, devin mai ușor atrași de discursuri care promit soluții rapide. „Facem curat.” „Punem ordine.” „Scăpăm de trădători.” „Îi oprim pe cei care ne distrug țara.” Limbajul acesta pare ferm, dar de multe ori ascunde violență.

OECD arată că încrederea este o componentă centrală a rezilienței democratice. O democrație puternică are nevoie de încredere, iar încrederea se formează atunci când instituțiile sunt transparente, competente, responsabile și capabile să răspundă preocupărilor oamenilor. Când această încredere se rupe, societatea devine mai vulnerabilă la polarizare, dezinformare și manipulare. (oecd.org)

Nu poți spune unei societăți „fiți rezilienți” în timp ce instituțiile o ignoră. Pentru că nu poți cere calm unor oameni care nu au siguranță, le fel cum nu poți cere încredere fără motive reale de încredere. Reziliența socială este rezultatul unor relații mai corecte între cetățeni, instituții, presă, comunități și putere. Iar când aceste relații lipsesc, oamenii se izolează.

Unii se retrag în familie. Alții în grupuri online. Alții în nostalgii. Fiecare își caută o formă de protecție. Problema este că multe dintre aceste protecții este că el îți dau sentimentul că ești în siguranță, dar îți îngustează din înțelegerea lumii. Aceste bule îți confirmă fricile pentru că te conectează cu oamenii care gândesc ca tine.

Aici se vede legătura dintre reziliența emoțională și reziliența democratică. O societate care nu știe să-și gestioneze frica ajunge să voteze din frică. O societate care nu știe să-și gestioneze furia ajunge să caute pedeapsă, nu dreptate. O societate care nu știe să-și gestioneze neîncrederea ajunge să creadă orice voce care îi spune că adevărul oficial este o minciună și că salvarea vine de la un lider „puternic”.

Pentru Republica Moldova, această întrebare este foarte concretă. Ce se întâmplă cu o societate care trece prin război la graniță, crize energetice, sărăcie, migrație, propagandă, polarizare geopolitică și campanii constante de dezinformare, dar nu își construiește mecanisme reale de reziliență?

Răspunsul se vede deja în mici fisuri: comentarii de ură, certuri online, lipsă de răbdare. În felul în care se reacționează la discuțiile despre limbă, identitate, Europa, Rusia, minorități, refugiați, LGBTQ+, drepturi, tradiție, familie. Aceste subiecte pe care mulți le consideră sensibile transformă orice diferență în amenințare. Iar orice persoană vulnerabilă poate fi transformată în simbolul unei frici colective.

O societate fără reziliență își consumă energia luptând cu dușmani inventați

O societate rezilientă este o societate care poate trece prin conflicte fără să se autodistrugă. Este o societate în care diferențele nu sunt transformate automat în ură și care mai are mecanisme prin care poate recunoaște greșeala, o poate repara și poate merge mai departe.

O societate nerezilientă, în schimb, rămâne blocată în reacție. Se sperie, se înfurie, atacă. Trăiește de la o panică la alta, de la un scandal la altul, de la o criză la alta. Nu mai are timp să construiască, pentru că este mereu ocupată să supraviețuiască emoțional.

Poate de aceea reziliența pare uneori un proiect prea greu de realizat pentru că ne cere ceva ce nu se vede imediat. Ne cere răbdare și încredere. Ne cere instituții care funcționează și oameni care nu renunță unii la alții.

Acest material face parte din seria editorială realizată în cadrul proiectului „Creșterea rezilienței societale în era dezinformării și a deepfake-urilor generate de AI”, implementat de A.O. Media Cub și susținut financiar de Ambasada Regatului Țărilor de Jos la Chișinău, prin intermediul Centrului de Resurse Juridice din Moldova (CRJM).

Conținutul acestui material reflectă exclusiv punctul de vedere al autorului și nu reprezintă în mod necesar poziția finanțatorilor.