„Am dreptul la propria opinie!”, aceasta este argumentul juratului trei atunci când este întrebat de colegii lui jurați de ce crede că băiatul este vinovat. Cunoscută replică, nu?

În activitatea mea, aud replica asta foarte des. Oameni care aruncă opinii cu o ușurință de parcă ar fi deținătorii adevărului absolut. Totuși, ceea ce le scapă multora este felul în care au ajuns să aibă această „proprie opinie.” Și, cel mai important, cât din această opinie este bazată pe fapte și cât sunt doar prejudecăți?

Timp de aproape trei ore, actorii Teatrului Republican Luceafărul încearcă să desfacă, strat cu strat, iluzia „opiniei proprii” ca adevăr absolut. Spectacolul „Doisprezece oameni furioși” în regia lui Slava Sambriș este o oglindă în care suntem forțați să ne privim pentru a ne analiza propriile mecanisme de gândire.

Spectacolul relatează dezbaterea a doisprezece jurați care, după ce au audiat mai mulți martori într-un proces de judecată de patricid, trebuie să decidă daca un băiat de 18 ani este vinovat de înjunghierea tatălui. De decizia lor depinde dacă sentința băiatului va fi moartea sau viața.

În plan simbolic, patricidul poate fi interpretat ca o ruptură de tradiție, autoritate, de patriarhat. Moartea tatălui este un act încărcat de sensuri: rebeliune, frustrare cumulată și chiar o formă extremă de eliberarea dintr-un sistem patriarhal opresiv.

Dezbaterea juraților, deși trebuie să se bazeze pe fapte, devine o dezbaterea socială din perspectivă morală. Iar cei 12 jurați reprezintă o mini societate, prin care Tatăl, ca simbol al patriarhatului, continuă să trăiască. Astfel, sistemul nu dispare odată cu individul, sistemul este reprodus de oameni, prin prejudecăți, prin limbaj, prin felul în care judecăm.

Pe parcursul spectacolului, majoritatea juraților nu vorbesc despre ce s-a întâmplat, dar proiectează prejudecățile lor asupra acestui act. Pentru unii, băiatul este o „scursură a societății”, pentru alții „un monstru” care a încălcat cea mai sacră regulă. Doar juratul numărul opt, jucat de Ion Liulica, se întreabă: ce relație a existat între tată și fiu?

Deși pare că toate faptele expuse în timpul procesului sunt clare și demonstrează vinovăția băiatului, juratul numărul opt votează nevionvat. Acest lucru îi nemulțumește pe cei unsprezece care susțin că „totul este clar. Băiatul este vinovat!” Întrebat de ce a votat diferit de toți ceilalți, el susține ca nu deține adevarul absolut și că ar fi bine să nu se grăbească cu pronunțarea sentinței. Judecată umană poate fi greșită chiar dacă totul pare clar la prima vedere, mai adaugă el.

„Ar trebuie să ne mai uităm încă odată la dovezi”, sugerează juratul numărul opt. „Eu nu știu dacă este vinovat sau nu”, afirmă el, și prin asta îi invită pe cei unsprezece să înceapă dezbaterea despre cazul băiatului dintr-un loc de incertitudine și îndoială nu din propriile judecăți. Doar astfel putem ajunge la o părere adevărată nu una care ne confirmă credințele.

Această atitudine este un act de curaj, pentru că trebuie să ai tărie de caracter ca să înfrunți mulțimea și să ai o părere diferita, dar anume acest fapt face diferența în final. Iar curajul lui nu constă în a avea dreptate, ci în a accepta incertitudinea.

Cei doisprezece jurați sunt o miniatură a societății, fiecare cu propriile convingeri, prejudecăți și experiențe. Ceea îngreunează mecanismul de formulare a verdictului este că trebuie să ajungă la o părere unanim. Astfel, părerea diferită a unui singur jurat, devine declanșatorul unei dezbateri necesare, dar care supără mult pe cei din majoritate.

Transpus în realitate, acest act de a nu te lăsa influențat de mulțime, este punctul în care se încep discuțiile despre subiectele pe care mulți le consideră tabu. În aceste momente fiecare dintre noi este pus să-și confrunte propria gândire. Iar acest lucru nu este ușor, pentru că prejudecățile noastre sunt deseori mai puternice decât noi.

În spectacol, ca și în viața reală, nu este vorba a-ți exprima un vot, sau o opinie personală, este o alegere simbolică de a deveni călăul sau salvatorul cuiva. Cei doisprezece trebuie să decidă dacă băiatul trăiește sau este trimis la moarte. Piesa ne arată că ceea ce la prima vedere pare o decizie „rațională” se dovedește a fi, de fapt, o acumulare de prejudecăți, stereotipuri și presupuneri. „Am auzit”, „am văzut”, „se știe că…” nu sunt argumente pentru un verdict despre viața unui om.

Regizorul și actorii ne obligă să ne întrebăm: cât de siguri trebuie să fim înainte să condamnăm pe cineva? Și, mai ales, ce facem atunci când nu suntem siguri? Răspunsurile nu sunt simple.

„Doisprezece oameni furioși” arată cât de ușor poate fi deturnată ideea de justiție atunci când graba, orgoliul sau biasurile personale înlocuiesc analiza reală. Pe parcursul spectacolului mă tot gândeam, dacă ar fi să scoatem din ecuație „băiatul de 18 ani” și îl înlocuim cu grupurile vulnerabile din viața reală, persoanele LGBTQ+, romi, refugiați, mecansmul de condamanare rămâne același.

O parte a societății judecă pe baza a ceea ce „ a auzit” fără să verifice. Etichetele vor ieși la suprafață, realitatea va fi simplificată și dintr-o data experiența umană va fi redusă la „anormali”, „devianți”, „scursuri ale societății.” Iar dacă cineva va îndrăzni să întrebe „de ce?”, mulți vor deveni furioși, defensivi și chiar agresivi. Pentru că a-ți pune sub semnul îndoieli propriile convingeri nu este niciodată confortabil. Iar spectacolul „Doisprezece oameni furioși” reușește să arată această stare de disconfort. Starea în care furia nu vine din dorința de a avea dreptate, dar din frica de a nu avea dreptate. Poate de aceea una dintre cele mai puternici replici ale spectacolului cu car am rămas în gând este întrebarea juratului numărului opt; „vrei tu să devii călăul?”

Întrebarea depășește contextul juridic și este plasată în zona responsabilității. Este despre cum alegem să judecăm pe cei din jurul nostru și despre cât de ușor putem deveni, fără să ne dăm seama, parte a unui sistem care condamnă fără a înțelege. Dimensiunea simbolică a spectacolului este despre ușurința cu care dăm verdicte zilnic în viața reală și despre curajul de a le pune sub semnul întrebării.

Mergeți să-l vedeți! Pentru detalii urmăriți paginile rețelelor sociale ale Teatrului Republican Luceafărul.