Mama m-a născut la 18 ani. Sunt primul copil din familia noastră extinsă. Zic extinsă pentru că nu eram doar eu, sora, mama și tata. Am avut marele noroc să cresc alături de bunicii din partea mamei, Nina și Gheorghe, străbunica Anica, dar și cei doi unchii ai mei, badea Sergiu și Costea, frații mai mici ai mamei.

Mă trag dintr-o familie de moldoveni simpli care au trăit în Micleușeni, un sat mic înconjurat de păduri. Fiind mic, deseori mă întrebam ce urmează după orizont, dar încă nu mă gândeam că voi părăsi satul. Acolo aveam tot ce îmi trebuie: familia mea, neamurile, dealurile, văcuța noastră Steluța, pădurea și izvorul. Era raiul meu din care nu voiam să plec.

Țin minte clar și acum cât de bucuros eram atunci când venea rândul familiei noastre să mergem să paștem văcuțele satului. Pe atunci, fiecare familie care avea văcuță trebuia să meargă cu rândul. Acele zile erau cele mai frumoase. Toată ziua zburdam pe dealuri, mâncam bucatele gătite de bunica și făceam amiază la uluce, un loc special la marginea pădurii lângă izvor unde adăpam cireada.

Familia mea a avut mereu grijă ca eu și sora mea să nu ducem lipsă de nimic. Și deși nu aveam poate cea mai îmbelșugată viață, nouă ne era de ajuns.

La 17 ani m-am îndrăgostit de un bărbat, și atunci raiul meu a dispărut.

Am fost un copil rușinos și curios în același timp. De mic eram implicat peste tot, cântam la evenimente, mergeam cu străbunica Anica la biserică, apoi prin clasa a IV-a am început să lucrez la biserică. Mama a avut mare grijă ca eu să învăț bine la școală și să am o profesie, să nu fiu nevoit să lucrez pământul.

Am fost crescut să fiu perfect. Mai ales că tatăl meu biologic o părăsise pe mama atunci când aveam șapte luni, iar gura satului o judeca că a născut atât de tânără un copil de la un țigan. Din această cauză mereu am încercat să fiu pe placul tuturor, să fiu bun în ochii altora pentru ca familia mea să nu fie arătată cu degetul.

Atunci când în adolescență am început să simt că iubesc diferit și că îmi plac băieții, m-am speriat. Nu știam ce se întâmplă cu mine, dar știam că este ”greșit.” Unica soluție era să ascund acest lucru de toți, mai ales de gura satului. Dar la 17 ani m-am îndrăgostit de un bărbat, și atunci raiul meu a dispărut.

După șase luni de relație, părinții mei au aflat despre orientarea mea sexuală și din dorința lor de a mă ”salva!” de păcatul homosexualității mi-au impus să merg să mă spovedesc preotului, care la rândul lui, încălcând taina spovedaniei, a spus altor persoane.

După aceea, cineva din localitatea mea a făcut un cont fals pe Mamba – un site de socializare – și, pretinzând că este un tip gay care caută să facă cunoștință cu alți băieți, mi-a câștigat încrederea și, înregistrând fiecare apel telefonic, a publicat ulterior discuțiile noastre pe internet.

Astfel, aproape la optsprezece ani s-a petrecut un alt lucru îngrozitor în viața mea. Orientarea mea sexuală a fost expusă public pe internet. Familia mea se gândea la rușinea care ne apasă, mie îmi era frică pentru siguranța mea.

Absolveam atunci clasa a 12-a și am plecat din Micleușeni cu răni adânci. Atunci credeam că plecarea îmi va face bine. Lăsasem în urmă pe cei care mă vedeau ca ceva anormal. Nu mai eram în gura satului și credeam că dacă o evit îmi voi vindeca rănile. Dar nu a fost așa.

E greu să dai față în față cu fricile pe care le aveai la 17 ani și care încă te urmăresc.

După doi ani de terapie, am realizat că, din necesitatea de mă proteja de reacțiile inadecvate ale satenilor, am ales să evit întâlnirile cu ei. Lucru care a provocat și mai multă suferință în interiorul meu, deoarece m-am îndepărtat de satul meu, raiul copilării mele, locul unde mă simt acasă. Evitarea emoțiilor grele nu ne vindecă rănile, ba dimpotrivă, le adâncește.

De ce tind să mă ascund? Pe cine avantajează acest lucru? Clar că nu pe mine. Așa că am decis să merg de sărbători acasă în sat, la Micleușeni.

Călătoria acasă a fost plină de multe griji. E greu să dai față în față cu fricile pe care le aveai la 17 ani și care încă te urmăresc. Dar am obosit să mai fug. Așa că alături de prietena mea Vlada, am mers seara la slujba de înviere ca să-i privesc în ochi pe cei care au expus public orientarea mea sexuală. Pe cei care mă judecă și mă cred „păcătos.”

După mai bine de zece ani de când am plecat din sat, și după alți nouă în care am lucrat la biserică cot la cot cu cel care mi-a făcut outing, revenirea a activat în mine traumele pe care voiam să le uit.

Atunci când am intrat în biserică, toate privirile s-au îndreptat asupra mea. La început unii se întrebau cine sunt. Abia atunci când ochii satului au văzut clar cine sunt, vocile curioase nu au întârziat să se șușotească.

„Chei’ satana” (piei satana n.r.), aceste cuvinte spuse de cineva pe un ton hazliu mi-au străfulgerat inima, trecând prin urechile mele care dintr-o dată au devenit sensibile la orice sunet. Eram pe un teritoriu ostil. Am făcut bine că am venit? Ce voiam de fapt să obțin?

Am adunat toată durerea, frica și rușinea și m-am uitat în ochii lui plini de dispreț în timp ce își spunea rugăciunea.

Persoanele queer sunt învinovățite deseori că provoacă reacțiile ostile ce vin asupra lor. „Fac eu asta în acest moment?”, m-am întrebat în timp ce stăteam în rândul lung de oameni pentru a cumpăra lumânări. Privirile nu se mai opreau să cadă asupra mea.

Apoi pe amvon, un fel de scenă într-o biserică la ieșirea din altar unde se predică, a ieșit preotul. Acel preot care zece ani în urmă m-a pus să-i povestesc ”păcatele” mele legate de homosexualitate și cel care, mai apoi, a spus altora despre mine. El, cel care judecă părinții mei ca au ”eșuat” să-și educe copilul. El, cel care, făcând și spunând toate astea, îmi provoacă atât de multă durere chiar și de la distanță.

Iată-ne acum, față în față. La un moment dat am vrut să-mi întorc privirea, nu puteam să-l privesc în ochii din cauza nedreptății provocate, dar am obosit să mai fug. Așa că am adunat toată durerea, frica și rușinea și m-am uitat în ochii plini de dispreț în timp ce își spunea rugăciunea. Stăteam acolo, în mijlocul bisericii, sub privirea tuturor, vulnerabil și expus.

Am fugit prea mult

Am realizat că a fugi de durere înseamnă, în esență, să fugi de tine cel autentic. În același fel în care am fugit din Micleușeni, am ales să fug de emoțiile mele. Această fuga nu a făcut decât să adâncească rănile și să mă îndepărteze și mai mult de mine însumi. Așa că uitându-mă în ochii lui am lăsat toată frica, rușinea și durerea mea de la 17 ani să treacă prin mine.

Nu aveam unde să mă mai ascund. Am continuat să mă uit în ochii lui încă plini de ură și dispreț. În acel moment gura satului a luat chipul lui. Încercam să înțeleg dacă mai are putere asupra mea. Ca persoană care se îndrăgostește de bărbați, prezența acestei figuri paterne în viața mea are un impact mare asupra personalității mele. Iată de ce venisem, voiam să înțeleg cum aș putea rupe această legătură toxică cu el.

Venisem și pentru că voiam să-mi revendic locul meu sacru – satul natal. Locul unde am spus primul cuvânt, unde am crescut și unde mă simt acasă. Acolo este mîca și nenea (bunica și bunicul, n.r.), tot ceea ce am mai drag pe lume. Tot acolo, pe dealuri, locuiește copilul din mine, fericit și ferit de griji. A renunța la asta doar pentru a evita gura satului este ca și cum m-aș lepăda de mine.

Atunci când privirile noastre s-au despărțit, am simțit cum picioarele mele cedează. Aveam nevoie de aer, așa că am ieșit afară. Se întâmplase ceva în interiorul meu, ceva ce încă nu pot descrie prin cuvinte. Un lucru știu clar, toate fricile, rușinea și durerea au ieșit la suprafață, iar asta m-a ajutat să-mi recapăt puterea în raport cu gura satului.

Mă afectează ceea ce cred despre mine cei din sat? Într-o oarecare măsură da, pentru că acolo încă este o parte din familia mea. Dar călătoria acasă m-a ajutat să înțeleg că puterea de a-mi accepta toate emoțiile este mult mai mare decât orice.

Acolo, pe străzile familiare și în gura satului am găsit o parte din mine pe care am evitat-o prea mult timp. Am înțeles că a fi autentic înseamnă să te întorci la tine însuți, să îmbrățișezi fiecare experiență și fiecare emoție cu iubire și înțelegere. Acolo, unde sunt rădăcinile mele, am găsit forța pentru procesul de eliberare de traumele trecutului, reușind să îmbrățișez cu mai multă încredere ceea ce devin.