Din numeroase texte istorice, din literatura tuturor epocilor, din legile vremii și chiar din scrierile sfinte, rezultă clar un lucru: relațiile homosexuale au existat dintotdeauna. Le regăsim în cultura japoneză a samurailor, la înțelepții chinezi, în rândul aztecilor, în triburile indienilor nord-americani, în antichitate și în Evul Mediu, în Imperiul Rus și în Occident. În continuare, voi face o incursiune în evoluția relațiilor homosexuale de-a lungul timpului și în felul în care acestea erau percepute de societățile din diferite epoci.
Din motiv că „antropologul” gay, Liubomir, a scris prea mult pe acest subiect, materialul va fi divizat în două părți. Azi voi vorbi despre două perioade: din antichitate și până în secolul XII-lea.
Antichitate
Cea mai relevantă dovadă că iubirea homosexuală era larg răspândită în Antichitate, în special în Grecia antică, este „Banchetul” filosofului Platon (428–347 î.Hr.). Mă voi opri asupra acestui spațiu geografic pentru a descrie mai detaliat diversitatea relațiilor dintre bărbați, așa cum apar în scrierile filosofilor greci.
Ce se discuta în „Banchetul”?
În casa dramaturgului Agathon (448–400 î.Hr.) se adunau prietenii săi nu doar pentru a petrece și a consuma vin, ci și pentru a discuta despre iubire. Fiecare oaspete își expunea părerea despre ce înseamnă dragostea – iar majoritatea exemplelor vizau iubirea homosexuală, în special între tineri și bărbați mai în vârstă.
Acest tip de relație era una dintre cele mai frecvente în Atena antică și era privită ca o normalitate şi ca o formă de „educație sentimentală și sexuală”, în care tânărul învăța să-și înțeleagă emoțiile și să atingă armonia sufletească cu ajutorul adultului. Ulterior, după ce creșteau, acești tineri se căsătoreau cu femei și duceau o viață considerată „obișnuită”.
— Socrate (469–399 î.Hr.) considera dragostea dintre bărbați drept cea mai înaltă formă de iubire, tocmai datorită masculinității ambilor parteneri.
— Aristofan (circa 446–386 î.Hr.), dramaturg grec, spunea în „Banchetul” că la început oamenii erau ființe androgine – sfere cu patru mâini și patru picioare. Zeii i-au despărțit în două, iar de atunci fiecare își caută „jumătatea pierdută”, indiferent de sex. Relațiile între bărbați erau, în opinia lui, naturale, tocmai pentru că ambii parteneri erau curajoși și nobili.
Prin urmare, toți cei prezenți la banchet împărtășeau aceeași idee: „Ne putem îndrăgosti de oricine dorim – de o femeie, de un tânăr, de un bărbat. Femei de femei, bărbați de bărbați”.
Pe de altă parte, în unele culturi estice – precum India –, existau pedepse pentru homosexualitate. Însă acestea nu priveau în mod direct orientarea sexuală, ci mai degrabă violența, constrângerea sau impunerea unor acte sexuale. Bărbații se căsătoreau cu femei pentru a asigura continuitatea familiei, dar relațiile homosexuale existau și erau, în unele cazuri, acceptate ca o formă distinctă de intimitate sau spiritualitate.
Citește și: Homosexualitatea în lumea antică: o privire asupra diversității sexuale
Unul dintre cele mai cunoscute pasaje din „Banchetul” îl are în centru pe Alcibiade și dragostea sa față de Socrate – un amestec de admirație, atracție erotică, joc de putere și tensiune intelectuală.
Relația dintre Alcibiade și Socrate
Platon scrie în „Banchetul”: „Când Socrate și-a încheiat discursul, s-a auzit un zgomot puternic la ușă. Acolo bătea Alcibiade (450–404 î.Hr.), aflat în stare de ebrietate [n.r. renumit militar și politician atenian, cunoscut pentru frumusețea și statutul său aristocratic]. El s-a autoinvitat la banchet, iar oaspeții și gazda l-au primit la masă. Era indignat că Socrate se așezase lângă cel mai frumos bărbat al serii [n.r. referire la Agathon].”
Deși Alcibiade era căsătorit și avea relații extraconjugale cu alte femei, el era îndrăgostit de Socrate.
Platon continuă: „Era iritat – deși glumea pe seama situației – și se putea observa că Agathon era deranjat și agitat de tensiunea din aer. Gelozia lui Alcibiade îl făcea agresiv față de ceilalți participanți”.
În cele din urmă, Alcibiade ține un discurs neașteptat, emoțional și vulnerabil despre Socrate. Acesta este considerat unul dintre cele mai tulburătoare texte despre o iubire neîmpărtășită:
„Când îl ascult pe Socrate, inima mea bate mai tare decât a coribanților [n.r. dansatori sacri în mitologia greacă, aflați în transă], din ochii mei curg lacrimi, iar când mă aflu în fața lui, simt rușine, pentru că nu mă ridic la nivelul moralității și al nobleței sale.”
Discursul său mai conținea:
— Mărturisește că a încercat să-l seducă, dormind chiar lângă el sub aceeași plapumă, dar Socrate nu a profitat de ocazie. Acest refuz a fost, pentru Alcibiade, extrem de frustrant și umilitor;
— Îl compară pe Socrate cu un silen [n.r. satir bătrân din mitologia greacă, cu un exterior grotesc care ascunde o profundă înțelepciune], spunând că, deși Socrate este fizic neatrăgător, sufletul său este plin de frumusețe și înțelepciune.
Alte „prietenii” romantice în Antichitate
— Harmodios și Aristogeiton, cunoscuți drept „luptători împotriva tiraniei” și „ucigași de tirani”, au comis în anul 514 î.Hr. un atentat asupra fraților-tirani Hipias și Hipparh. În urma atacului, Hipparh a fost ucis, iar cei doi au fost capturați și executați. După instaurarea democrației în Atena, Harmodios și Aristogeiton au fost venerați ca eroi naționali și simboluri ale libertății.
— Ahile și Patrocle: Relația lor este una dintre cele mai discutate și reinterpretate din mitologia greacă. În „Iliada” lui Homer, Patrocle este cel mai bun prieten și tovarăș de arme al lui Ahile. După moartea lui Patrocle, ucis de Hector, Ahile cade într-un doliu profund, se întoarce în luptă cu o furie devastatoare și îl ucide pe Hector.
Textul homeric nu specifică natura sexuală a relației, dar intensitatea emoțională dintre cei doi este profundă. În „Banchetul”, Platon menționează că majoritatea grecilor considerau că Ahile era iubitul lui Patrocle. Totuși, el precizează că, fiind mai tânăr și mai frumos, Ahile ar fi fost, de fapt, eromenos (iubitul mai tânăr), iar Patrocle erastes (cel mai în vârstă, iubitorul).
— Phaidros, un aristocrat atenian, prezent și el la renumitul banchet, afirmă: „Relația dintre un tânăr și un adult este o binecuvântare pentru ambii. Nu există forță mai mare decât iubirea pentru a inspira curajul. Dacă o armată ar fi alcătuită doar din îndrăgostiți și iubiții lor, ar fi invincibilă – fiecare ar lupta cu eroism pentru a nu se face de rușine în fața celuilalt”.
— Alexandru Macedon (356–323 î.Hr.) și Hefestion: Se consideră că între cei doi exista o legătură romantică profundă, deși Alexandru avea soții și copii.
Plutarh și Arrian, doi dintre cei mai importanți biografi ai lui Alexandru, afirmă că legătura lui cu Hefestion era similară celei dintre Ahile și Patrocle. La moartea lui Hefestion, în 324 î.Hr., Alexandru a fost profund îndurerat: a plâns zile întregi, a ordonat doliu național, a tăiat coamele cailor, a interzis muzica și a executat medicii care nu l-au putut salva.
Dragostea regală
— Regele Angliei Richard I Inimă de Leu (1157–1199) și Regele Franței Philippe Auguste (1165–1223) s-au cunoscut din copilărie, în parte datorită mamei lui Richard, Eleonora de Aquitania. Aceasta fusese mai întâi regina Franței, fiind căsătorită cu Ludovic al VII-lea, tatăl lui Philippe Auguste, iar apoi devenise regina Angliei, în urma căsătoriei cu Henric al II-lea, cu care l-a avut pe Richard.
Richard petrecea mult timp în Franța, în special din cauza relațiilor tensionate cu tatăl său. În secolul al XII-lea, cronicarul englez Roger of Howden nota: „Richard într-atât era de aproape de Philippe, încât mâncau la o masă din aceeași farfurie și dormeau în același pat. Regele Franței îl iubea pe Richard ca pe sine și ei așa de tare se iubeau încât tatăl lui Richard, Regele Henry al II-lea, era uimit de dragostea lor.”
Totuși, în secolele XII–XIX, dormitul în același pat nu era considerat un semn al unei relații homosexuale, ci era adesea un gest de apropiere sau o practică socială obișnuită, mai ales între membrii aristocrației. Relația dintre Richard și Philippe s-a deteriorat după ce Richard a refuzat să se căsătorească cu una dintre surorile lui Philippe, ceea ce a dus la conflicte și, în cele din urmă, la război între cei doi.
To be continued…
