Legată cu funia de pământ – ce mai spectacol, ce mai experiență! Pe 20 decembrie, la premiera închisă de la Luceafărul corpul meu a fost legat trei ore și jumătate de scaun, în timp ce mintea mea era pierdută pe tărâmul realismului magic regizat de Slava Sambriș.
Spectacolul are la bază romanul, cu același nume, scris de moldoveanca Lorina Bălteanu. Este o operă de ficțiune cu accente autobiografice, în care autoarea a integrat experiențe personale, fără a pretinde că este o autobiografie. „Realism magic” – așa au descris gazdele evenimentului romanul și spectacolul. Acest termen care capătă sens abia pe parcursul poveștii, atunci când ești hipnotizat de felul în care realitatea și fantezia se împletesc.
Magia începe din holul teatrului, acolo unde am fost întâmpinat de o lună plină și un cer înstelat. De la primele replici ale actriței Irina Vacarciuc mi s-a ridicat un nod în gât, iar inima mea a fost cuprinsă de o stare, despre care, mai târziu, am înțeles că era dorul. Textul, muzica, proiecția, jocul actorilor toate acestea te țin atent.
Deși acțiunea se petrece după anii ’60, textul spectacolului adaptat de către Victoria Vasilache și Slava Sambriș reușește să creeze paralele cu realitatea contemporană. Spectacolul vorbește direct despre noi, cei de astăzi: dezrădăcinați, care luptăm pentru supraviețuire și care încercăm disperat să păstrăm o conexiune cu pământul, cu identitatea noastră.
Tragedia deportărilor – pentru mulți din generația mea doar un eveniment istoric – este reprezentată atât de intens emoțional încât simți durerea și suferința celor care le-au supraviețuit. Destine destramate și rupte în bucăți, care reflectă mii de povești similare, fie din trecutul deportărilor sovietice, fie din războiul actual din Ucraina sau genocidul din Gaza.
Este uimitor cum spectacolului reușește să transforme o poveste locală, dintr-un sat moldovenesc, într-o trăire universală. Universul sonor semnat de Dumitru Seretinean și Via Dacă dă viață scenografiei austere a satului moldovenesc creat de Adrian Suruceanu. Imaginea este amplificată de costumele bine gândite de Cristina Plăcintă. Toate aceste elemente te teleportează în mijlocul grijilor și nevoilor personajelor.
Visele fetiței, jucată magistral de actrița Vioara Cîșlaru, capătă formă datorită video mapping-ului realizat cu ajutorul lui Roman Edihanov, adăugând o dimensiune vizual imersivă și captivantă. Scena visului fiind una dintre cele mai frumoase și magice.
Momentul în care naratoarea (Irina Vacarciuc), versiunea matură a fetiței (Vioara Cîșlaru), își îmbrățișează mama în semn de iertare este de o intensitate emoțională rară. Gestul atât de simplu este un simbol al legăturii indestructibile dintre mamă și copil.
Spectacol reușește să surprindă și să dezvăluie un comportament paradoxal al moldovenilor: judecăm pe la spate, asistăm pasiv la violență pentru că „nu e treaba noastră”, dar suntem primii care aruncă piatra.
Totuși, regizorul nu se oprește aici, el transformă această critică într-o meditație plină de speranță despre cine suntem și cine putem deveni.
Spectacolul Legată cu funia de pământ de Lorina Bălteanu în regia lui Slava Sambriș este ceea de ce avem nevoie acum la final de an. Este o retrospectivă a trecutului și o analiză a prezentului care te lasă cu multe întrebări deschise pentru a medita asupra viitorului. Am plecat de la spectacol cu inima plină de dor și speranță, pentru că, așa cum au zis organizatorii, „funia care te ține legat pe pământ nu e un lanț, ci o punte între cine ești și cine poți deveni.”
Pentru mai multe detalii accesați pagina Teatrului Republican Luceafărul. Grăbiți-vă bilete sunt puține.
