Pe 8 noiembrie e Ziua Comemorării Persoanelor Intersex. Marcată din 2005, la inițiativa Organisation Intersex International, această zi este despre solidaritatea cu persoanele născute cu variații biologice ce nu se pupă cu clasificările clasice ale sexului biologic de „bărbat” sau „femeie”. La fel, această zi este un reminder destul de brutal despre cum spitalele și sistemele legale continuă decenii la rând să „repare” prin operații neconsensuale corpuri care, de fapt, nu sunt stricate.

Pe scurt, a fi intersex nu ține de o alegere sau de identitatea de gen, ci de biologia cu care te naști. Este un termen-umbrelă pentru persoanele ale căror caracteristici sexuale, fie că vorbim de cromozomi, hormoni sau anatomia organelor genitale, nu se încadrează în tiparele medicale standard de masculin sau feminin.

Intersex este o variație naturală a corpului uman, la fel de frecventă ca părul roșcat, dar pe care medicina modernă a tratat-o mult timp ca pe o anomalie ce trebuie ascunsă sau corectată chirurgical încă din copilărie.

Ideea asta fixistă că trebuie să intri obligatoriu într-una dintre cele două căsuțe nu vine din natură, ci dintr-o obsesie socială veche. Așa cum explică și filozofii care au disecat subiectul, genul e mai degrabă un performance pe care îl repetăm zilnic ca să fim acceptați, iar atunci când corpul cuiva dă peste cap regulile jocului, societatea intră în panică. E o anxietate colectivă în fața necunoscutului, mascată sub forma unor legi și diagnostice medicale care vor să pună ordine cu forța.

Data de 8 noiembrie nu a fost aleasă la întâmplare, este ziua de naștere a lui Herculine Barbin, o persoană intersex din Franța secolului XIX, care a lăsat în urmă primul jurnal autobiografic despre ce înseamnă să fii prins la mijloc între două lumi care nu te vor.

Viața lui Herculine

Născută pe 8 noiembrie 1838 într-un orășel din vestul Franței, Herculine Adélaïde Barbin (căreia apropiații îi spuneau Alexina) a fost trecută fată în acte și crescută într-un mediu exclusiv feminin, la o școală de maici. În bula aia, Herculine nici măcar nu își punea problema identității de gen, se percepea ca femeie și atât. Pe la 20 de ani a ajuns profesoară la o școală de tip pension de fete, unde s-a îndrăgostit nebunește de colegă, Sara. În jurnalul ei, Herculine descrie acea perioadă fără niciun fel de rușine și ca pe singurul moment în care a simțit că aparține lumii.

„Dumnezeule! Am fost oare vinovată? Și trebuie oare să mă acuz aici de o crimă? Nu, nu! Această greșeală nu a fost a mea, ci a unei fatalități fără seamăn, căreia nu îi puteam rezista! Sara îmi aparținea de acum înainte!”

Doar că, pe măsură ce corpul ei se dezvolta diferit față de al celorlalte femei, durerile fizice recurente au trimis-o în cele din urmă la doctor. Aici intervine partea cu adevărat absurdă a sistemului din 1860. Pe medici și pe judecători nu îi deranja atât de tare relația ei lesbiană cu Sara, cât ideea că anatomia ei nu respecta regulile biologice. Pentru ei, corpul lui Herculine era o eroare care trebuia „reparată” juridic, așa că au decretat că are, de fapt, un „sex masculin”. Prin logica din acea vreme, dacă atracția ei față de femei era „naturală”, atunci ea trebuia să fie bărbat. La 21 de ani, printr-o decizie judecătorească, i s-a anulat identitatea de gen și a fost obligată să adopte un gen străin, i-au schimbat numele în Abel Barbin și au forțat-o să trăiască ca bărbat.

„Totul s-a terminat. Potrivit stării mele civile, urma de acum înainte să aparțin acelei jumătăți a rasei umane numite sexul tare”, nota ea în jurnalul ei.

Aruncată peste noapte din lumea feminină în care crescuse, despărțită de femeia pe care o iubea și exilată la Paris, Herculine s-a trezit complet izolată, fără bani și tratată ca o curiozitate medicală. În paginile scrise înainte să își pună capăt zilelor în 1868, la doar 29 de ani ea nota:

„Am suferit mult și am suferit singură! Singură! Abandonată de toți! Locul meu nu era marcat în această lume care fugea de mine, care mă blestemase. (…) Voi sunteți mai de plâns decât mine, poate. Eu mă înalț deasupra tuturor mizeriilor voastre nenumărate… căci, așa cum ați spus, locul meu nu este în sfera voastră îngustă.”

Nici măcar moartea nu a scăpat-o de această obsesie a clasificării și clarificării. După sinucidere, manuscrisul ei a ajuns pe mâna celebrului medic legist Ambroise Tardieu, care i-a analizat raportul de autopsie și i-a publicat memoriile într-un tratat medico-legal din 1874. Pentru Tardieu, durerea și revolta din jurnalul lui Herculine contau mai puțin decât dovada anatomică. Medicul s-a folosit de autopsie și de mărturiile ei ca să demonstreze că fiecare corp trebuie încadrat, cu orice preț, într-un singur sex biologic clar. De altfel, concluzia lui Tardieu e de o răceală absolută:

„Nenorocirea a fost eroarea inițială, și nu adevăratul sex recunoscut în cele din urmă.”, scria Ambroise Tardieu

Cu alte cuvinte, în viziunea lui Tardieu, adevărata tragedie nu era că statul îi distrusese viața forțând-o să își schimbe identitatea la 21 de ani, ci faptul că „adevăratul” ei sex masculin nu fusese descoperit și impus încă de la naștere. Pentru el, corpul lui Herculine era o greșeală birocratică și anatomică ce trebuia reparată cu orice preț, chiar dacă prețul a fost viața ei.

Un secol mai târziu, în 1978, filozoful Michel Foucault a republicat jurnalul, schimbând complet perspectiva și punând întrebarea care deranjează și azi: „Avem cu adevărat nevoie de un sex adevărat?” Foucault argumentează că ideea că o persoană intersex are „un sex adevărat” este destul de recentă. Filosoful franceză argumentează că „timp de secole, s-a convenit pur și simplu că [acestea] aveau două”. Oamenii din Evul Mediu credeau că „existau trei sexe, dar numai două genuri”. Prin urmare, deși nevoia de a eticheta și de a determina sexul unui individ era încă prezentă, exista mult mai mult spațiu pentru fluiditate și alegere personală în ceea ce privește identificarea decât în societățile ulterioare. Din punct de vedere istoric, în momentul căsătoriei, persoanele intersexuale puteau alege sexul cu care doreau să se identifice, chiar dacă acesta nu era cel care le fusese atribuit la naștere.