Ieri am trăit cel mai frumos moment din viața mea queer. Marșul Pride 2024 a fost cel mai mare din toate timpurile și o adevărată sărbătoare a comunității. M-am bucurat enorm să văd atât de multe zâmbete, iubire și multă, multă mândrie.

În societatea noastră, care încă luptă cu atitudini homofobe, aceste momente de mândrie sunt rare. Iar ceea ce am reușit ieri, în pofida contra manifestărilor pline de ură, este un moment istoric de care trebuie să ne bucurăm.

Întâlnirea cu contraprotestatarii

În dimineața Pride-ului eram plin de energie, simțeam că nu mai am răbdare până la ora 12:00, atunci când era planificată începerea marșului. Am ieșit din casă în outfit-ul meu pentru marș și, cu mult entuziasm, m-am îndreptat spre stația de troleibuz. Trebuie să recunosc că mi s-a tăiat un pic din entuziasm atunci când, în troleibuzul 22, am fost întâmpinat de privirile disprețuitoare a trei femei care mergeau și ele la marș, dar la un alt fel de marș, la marșul ”familiei tradiționale”.

Tot drumul de la stația Flacăra până la stația Ștefan cel Mare, femeile acelea nu și-au mai luat privirea de la mine. După un timp, am început să zâmbesc și să mă uit insistent la ele. Una și-a făcut cruce. Ajuns în centru, vedeam cum familii cu copii mici, femei cu batiste și cu multă ”evlavie” în suflet se îndreptau spre locul protestului.

Am ridicat capul sus, am schițat un zâmbet confident pe buze și mi-am continuat drumul prin cei câțiva zeci de enoriașii. Era ziua noastră și nimic nu putea să o eclipseze. Totuși un gând nu mă lăsa în pace. De unde atâta ură în acești oameni?

Ura vs Iubire

Deși în acest an politicienii moldoveni plătiți de Rusia nu s-au lansat în comentarii homofobe ca în anii precedenți, era de așteptat că vor organiza un contraprotest religios prin care vor încerca să ne „demonizeze” și să ne condamne de toate relele care se întâmplă în Moldova. 

Ura este o emoție umană intensă și este o formă de furie generalizată, având drept scop devalorizarea altora. Mă întrebam cum poți să urăști pe cineva pe care nici nu îl cunoști? Nu ne învață Iisus să ne iubim aproapele ca pe noi înșine? De unde această dorință de a face rău?

Ajuns la locația marșului Mândriei, dintr-o dată, fețele pline de ură ale celor care ne numesc păcătoși și degradanți au fost înlocuite de zâmbete și iubire. Ce contrast! Dacă, în încercarea lor de a-și „apăra” valorile tradiționale, folosesc ura, frica și disprețul, încotro ne îndreptăm? Cum ar arăta o lume condusă de acele valori? 

Cu fiecare persoană pe care o vedeam venind la marșul Pride, inima mea se umplea de iubire și am început să-mi recapăt încrederea. Am reușit să fim aproape o mie de persoane și, în pofida încercărilor „credincioșilor” de a trece prin cordonul de poliție, noi am reușit să ajungem la final.

Am aflat mai târziu că unii colegi jurnaliști au fost stropiți cu apă sfințită sau bruscați verbal. M-am uitat și la pozele de la contra-protest și tot ceea ce am văzut au fost ochi plini de furie și dispreț. Dacă ochii sunt oglinda sufletului, cum arată oare sufletul lor?

Ura este un simptom al unei inimi pustii și incapabile să iubească. În contrast, opusul urii este smerenia, o valoare centrală a învățăturilor creștine. Smerenia înseamnă să-ți recunoști propriile imperfecțiuni și să-i tratezi pe ceilalți cu respect și compasiune.

Totuși ceea ce am văzut ieri arată cu totul și cu totul altceva. Cum pot ei să justifice comportamentul lor plin de ură și violență în numele credinței? Religia nu este o scuză pentru intoleranță, ignoranța – da!